Sunt din partea guvernului și sunt aici să ajut!

Într-o conferință de presă din 1986 (12 august), președintele Ronald Reagan al Statelor Unitate ale Americii a declarat: „Cele mai îngrozitoare nouă cuvinte din limba engleză sunt: Sunt din partea guvernului și sunt aici să ajut”.

Reagan a făcut respectiva declarație din punctul de vedere al unui republican, neoconservator, de dreapta, pentru care statul maximal a fost problema, nu soluția problemelor americanilor, el fiind adeptul unui ”stat minimal”, care să intervină cât mai puțin în viața și în buzunarele oamenilor.

În mod ciudat, în actualul context pandemic, cuvintele lui Reagan sunt mai actuale ca niciodată. Doar că nu așa cum și-a imaginat Reagan. Și nu doar în America, dar și în Europa. Chiar și în România.

Atunci când ”autoritățile” statului vor să facă bine cetățenilor cu orice preț, trecând peste legi și pentru simțul comun, trebuie să ne punem mari semne de întrebare. La fel de mari trebuie să fie semnele de întrebare și atunci când observăm că guvernele alese s-au transformat în executanții „ordinelor” unor birocrați internaționali, aflați în solda marilor corporații și fonduri de investiții, pentru a „salva” omenirea.

Iluzia statului maximal în contextul pandemic este una extrem de atractivă. Statul acționează pentru că știe cel mai bine ce e bine și ce e rău pentru noi toți, nu trebuie noi să ne mai batem capul. Trebuie doar să executăm cu strictețe ordinele. Sănătatea publică (orice ar însemna acest concept atât de la modă, însă atât de vag definit) este mai importantă decât orice altceva. Ea subordonează orice drept, orice liberatate, chiar dacă nimeni nu ne-a întrebat în mod explicit dacă suntem de acord cu asta.

Principiul de bază al democrației reprezentative contemporane ar trebuie să fie că reprezentanții aleși ai poporului (și cei care sunt numiți de cei aleși) iau decizii în numele poporului (deținătorul real al puterii și al suveranității) pentru binele poporului. Astăzi, principiul a fost modificat substanțial: reprezentanții poporului iau măsuri pentru ”binele” poporului împotriva voinței poporului, fără a întreba poporul dacă e de acord. Din simplii reprezentanți, politicienii au ajuns uzurpatorii puterii. În numele unor concepte abstracte precum ”știința” și ”sănătatea publică”, guvernele impun decizii care afectează drepturi și libertăți cât se poate de concrete, drepturi și libertăți care dacă sunt condiționate (așa cum se întâmplă astăzi în foarte multe așa-zise ”democrații”) își pierd orice urmă de consistență.

Astăzi, când auziți pe cineva că e din partea guvernului și vrea să vă ajute, acționați cu deferență, dar și maximă îndoială. Nu îl credeți pe cuvânt și verificați ”ajutorul” oferit.

Quo vadis UE?

Reuniți la Bruxelles, liderii statelor Uniunii Europene au confirmat renunțarea parțială la exercitarea suveranității naționale (a statelor pe care le reprezintă) și au ”delegat” Comisiei Europene, forul ”tehnocrat” al UE, puterea de a lua ”măsurile” necesare pentru combatarea pandemiei COVID-19.

Este important de subliniat faptul că au ”delegat” această sarcină, pentru că în domeniul Sănătății, conform tratatelor constitutive, Uniunea Europeană nu are competențe extinse, statele membre putând adopta politici proprii, fără a urma linia europeană. După noua înțegere (de joi, 16.12.2021), linia va fi dictată, în continuare, direct de la Bruxelles de către ”eurocrați” fără ca aceștia să se mai împiedice de ”amănunte” precum legile naționale sau constituțiile.

Concret, Uniunea Europeană vrea să stabilească la nouă luni, după vaccinarea anti-COVID-19 cu schema completă alcătuită din două doze (sau o doză în cazul vaccinului Johnson & Johnson), valabilitatea certificatului ”verde” pentru călătoriile intra-europene.

Liderii europeni au spus că scopul acestui demers este de a ”încuraja” vaccinarea cu doza a treia” (doza ”booster” sau de ”supra-rapel”). Mai pe românește, ”încurajarea” aceasta înseamnă forțarea/obligarea populației prin reducerea zilelor de „libertate” condiționată de certificat.

La summit-ul european de la Bruxelles, liderii statelor UE au subliniat ”importanţa unei abordări coordonate asupra valabilităţii certificatului de vaccinare anti-COVID-19 şi au luat act asupra faptului că Comisia Europeană va adopta un act delegat în această chestiune”, conform concluziilor adoptate.

Acest „act delegat”, cu aplicabilitate obligatorie, urmează să fie adoptat de Comisia Europeană şi va intra în vigoare în februarie 2022. Ce spuneam la început: statele membre renunță să reglementeze situația ”certificatului” și lasă Comisia să se implice și să acționeze (coordonat) într-un domeniu unde tratatele nu i-au dat competențe. Deci, e o ”renunțare benevolă” la o parte din suveranitatea statelor membre în scopul eficientizării ”luptei” împotriva pandemiei. Întrebarea care ar trebui pusă președintelui Klaus Iohannis este cine i-a dat un astfel de mandat (de renunțare) și când s-a întamplat asta!

Această reglementare privind certificatul verde se va aplica numai pentru călătoriile intra-comunitare, deciziile privind folosirea acestui certificat în alte scopuri pe plan intern (accesul în restaurante, la concerte sau la alte evenimente) revenind fiecărui stat membru. Măcar atât! Dar să nu ne amăgim singuri! În curând, urmând modelul european, această ”reducere” a perioadei de valabilitate a certificatului se va aplica și în statele membre.

Limitarea la nouă luni a valabilităţii certificatului de vaccinare în lipsa dozei de supra-rapel a fost propusă încă de luna trecută de Comisia Europeană, deci nu este inițiativa statelor membre. Această „reducere” a valabilității ar ţine cont de ”orientările” specialiștilor de la Centrul European pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (ECDC), care a recomandat administrarea dozei ‘booster‘ odată cu trecerea a şase luni de la încheierea schemei complete de vaccinare, întrucât eficacitatea vaccinului scade în acest timp.

Simultan cu această „măsură”, în România șefii campaniei de vaccinare au decis, din pix, extinderea perioadei de valabilitate pentru 1,6 milioane de doze de vaccin. Deci, „autoritățile” noastre au decis că vaccinurile nu mai expiră la data înscrisă pe ambalaj. Ciudată coincidență între reducerea termenului de valabilitate al „pașaportului” și extinderea termenului pentru vaccin! Dar, probabil așa au zis „experții”… Cineva mai șugubăț a comentat că avem noroc că acest colonel Valeriu Gheorghiță de la centrul de vaccinare nu e șef de raion la mezeluri de la supermarket, că toți eram acum internați cu cufureală.

Revenind la Europa, având în vedere, evoluția răspândirii OMICRON, perioada de șase luni pentru pașaportul „verde” pare de-a dreptul generoasă. Din moment ce toată lumea bună (a se citi vaccinată) se confruntă deja cu un noul val de infectări, în ciuda ratelor uriașe de vaccinare (80-90-100%), ”eficacitatea” vaccinurilor este îndoielnică, fiind doar un concept care sună bine, dar care nu mai are nicio acoperire în realitate. E dovedit deja că vaccinurile nu garantează stoparea extinderii epidemiei și atunci, mă întreb, de ce se dorește introducerea ”perioadei de valabilitate” de 6 luni? Nu e prea mult 6 luni? Poate era mai bine doar 3!

Din moment ce, din punct de vedere medical, vaccinurile și-au dovedit limitele, singura rațiune pentru a extinde vaccinarea cu doze suplimentare (chiar pentru o perioadă mai scurtă) rămâne cea privind ”guvernarea” controlată a populației. Un nou pas pentru un ”control social” și mai exigent?

Mass media notează că, deocamdată nu sunt disponibile informaţii despre valabilitatea certificatului de vaccinare care include şi doza de booster/supra-rapel. Așadar, anul viitor, după ce trec cele șase luni, la un alt summit al liderilor UE ne putem aștepta ca și booster-ul să ”expire”, tot după 6-9 luni. Sau poate mai repede!

Dincolo de aspectele ce țin de criza sanitară, modul în care se iau deciziile la nivelul UE ne arată că actuala configurație de ”uniune a statelor naționale” nu mai funcționează și că suntem deja la porțile ”Statelor Unite ale Europei”, adică o uniune federativă, în care deciziile majore nu vor mai fi luate de statele membre (care vor renunța și mai mult la suveranitate), ci de către organisme ”europene”, ne-alese în mod democratic de nimeni, dar care se vor prevala de ”autoritatea” științei (chiar dacă rezultatele acestei ”științe” sunt îndoielnice) pentru a guverna spre binele și „sănătatea” europenilor, concepte pe care tot aceste instituții europene ni le vor defini. Ca să fim siguri că avem definițiile ”corecte” politic, sanitar, etc..

PS.

Deciziile Curții Constituționale ale României (și a altor țări) care sunt contrare drepului Uniunii Europene pot fi ignorate de către instanțele naționale prevăd judecătorii Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). De asemenea, prevederile legate de MCV, acest „câine de pază” al statului de drept din țara noastră, sunt obligatorii pentru România.

Curtea Europeană amintește că a stabilit principiul supremației dreptului comunitar, înțeles în sensul că acesta consacră prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre.

Aceste caracteristici ale ordinii juridice a Uniunii și importanța respectării care îi este datorată au fost confirmate prin ratificarea, fără rezerve, a tratatelor de modificare a Tratatului CEE și în special a Tratatului de la Lisabona.

Despre pandemia din România. Fără patimă și manipulare.

Aș face o ultimă încercare de a explica situația epidemiologică din țara noastră, mai ales pentru cei doresc să înțeleagă lucrurile lăsând la o parte patimile și „poveștile”.

Astăzi, România are un număr relativ redus de infectări (în comparație cu vârful valurilor anterioare, dar și celelalte țări europene). Această „minune” se întâmplă în ciuda ratei reduse de vaccinare. În schimb, raportat la numărul de infectări, România înregistrează un număr relativ mare de decese.

Alte țări occidentale sunt pe un trend ascendent al infectărilor, în ciuda ponderii ridicate a persoanelor vaccinate, mult mai mare decât în România (vezi comparația cu Spania). În schimb, acolo au o rată relativ redusă a deceselor.

România – număr decese (media ultimei săptămâni): 85. Număr infecții noi (media ultimei săptămâni): 1.016. Raport infectări/decese: 12. Procent vaccinați complet: 38%.

Spania – număr decese (media ultimei săptămâni): 32. Număr infecții noi (media ultimei săptămâni): 12.476. Raport infectări/decese: 390. Procent vaccinați complet: 79%.

Pe scurt: România are infecții puține și vaccinare redusă, dar decese multe. Alte țări au infecții (mai) multe, vaccinare extinsă, decese puține.

Concluzia: vaccinarea nu combate eficient pandemia, deci nu poate fi considerată „singura șansă”, așa cum încearcă mulți politruci să prezinte lucrurile. Doar prin testare extinsă se pot identifica persoanele infectate și se poate limita extinderea virusului. Dovadă: țările vaccinate și supravaccinate solicită călătorilor (pe lângă certificat „verde”) și dovada unui test negativ. În schimb, vaccinarea reduce numărul deceselor. Așadar, cine se teme că va muri de COVID-19, vaccinându-se își crește șansele statistice de supraviețuire.

Cum se explică situația din România?

Suntem „înapoiați” în ceea ce privește valul pandemic: noi am trecut de valul 4, ceilalți „urcă” deja pe valul 5.
Propaganda „oficială” spune că „majoritatea pacienților COVID români, internați în spital cu forme grave, erau nevaccinați și au decedat într-un procent ridicat. În alte state europene, cu procent ridicat de persoane infectate, au decedat mai puțin pacienți pentru că persoanele infectate erau vaccinate.”
Așadar, rata mare de deces este pusă pe seama ratei reduse de vaccinare. Așa vor unii să-i convingă pe români să se vaccineze. Prin frică.

Propaganda uită însă să menționeze că, spre deosebire de alte state, în spitalele din România, medicamentele necesare pentru tratamentul bolnavilor cu forme grave lipsesc aproape cu desăvârșire. Si cu personalul stăm prost, la fel și cu dotările. În general, sistemul sanitar public este sub-optimal! Oamenii mor nu doar pentru că sunt nevaccinați (vina lor), dar și pentru că nu beneficiază de tratamentul corespunzător (vina „autorităților” eșuate). Doar cei care au bani își pot asigura schema de tratament corespunzător. Ceilalți – fără bani – mor cu zile.

Așadar, statul a eșuat să asigure asistența medicală pentru o parte semnificativă a populației sale. Oamenii au plătit taxe și impozite către stat, dar nu au mai beneficiat de asistența medicală necesară și corespunzătoare din partea statului.
Asta e realitatea, dincolo de diversele propagande, pro sau contra vaccin.

PS. În mod ironic, singurul lucru verde în Europa a rămas pretinsa culoare a certificatului, pentru că rata infectărilor (în ciuda vaccinării) este pe roșu!

Speranțe noi

Anul trecut pe vremea trăiam cu speranță. Speram ca în 2021 vom scăpa de pandemie și de criza sanitară. Vedeam 2021 ca anul întoarcerii la „normalitate”.

Normalitatea lui 2021 nu a semănat însă cu cea cu care eram obișnuiți. Lumea s-a schimbat și, cel puțin din ce am văzut până acum, nu neapărat în bine. Trăim într-o incertitudine prelungită și suntem mai neîncrezători și mai dezbinați decât am fost anul trecut.

În câteva zile vom intra în noul an. Speranța de anul trecut a fost înlocuită cu nesiguranță.

„Strada” și schimbarea democratică (5)

Albert Einstein spunea că e „nebunie să faci același lucru la nesfârșit dar să te aștepți la rezultate diferite.”

În cazul protestelor din ”stradă”, problemelor vechi li s-au găsit soluții la fel de vechi, astfel încât schimbarea mult așteptată a întârziat să apară. Ca într-un cerc vicios, disfuncționalitățile democrației s-au perpetuat și au generat noi și noi manifestări ale participării protestatare și ale contestării politice.

Aparentul cerc vicios ține de normalitatea democrației. Democrația nu este un sistem perfect, este o luptă care trebuie dusă zi de zi. ”Este un ecosistem delicat de control reciproc și echilibru al puterilor, ce are nevoie să fie întreținut și alimentat în mod permanent” (Elif Shafak 2020)

Este cât se poate de legitim să cerem mult democrației, însă să nu-i cerem prea mult. La fel și în cazul contestării politicii și a protestelor ”străzii”. Sunt manifestări normale și firești pentru o democrație, dar să nu le cerem ceea ce ele nu pot oferi.

Demos-ul nu poate „frânge roata” democrației. Dacă ar face-o, ar însemna o nouă ”revoluție”! Însă nu revoluția este soluția la problemele democrației din România. Ci ce facem după!

„Strada” și schimbarea democratică (4)

În celebrul Game of Thrones, Daenerys Targaryen, prințesa exilată transformată într-un războinic revoluționar, încercă nu doar „to stop the wheel, but to „break the wheel”. Personajul încerca astfel să distrugă un sistem de tip feudal în care poporul era condus de lorzi, iar lorzii erau conduși de regi și regina.

Tradusă în democrația zilelor noastră ”to break the wheel” ar însemna reformarea sistemului instituțional și a democrației. Ar însemna nu doar a schimba conducătorii, ci a îmbunătăți tot sistemul pentru a oferi demos-ului ”democrația reală”. 

În filmul de ficțiune, eroina revoluționară a reușit într-un final să frângă roată. Însă prețul plătit de Daenerys a fost transformării eroinei într-un anti-erou. În democrațiile noastre, a frânge roata ar necesita mai mult decât proteste de stradă și contestare politică. Aceste manifestări ale demos-ului pot schimba guverne, miniștri, președinți sau regi și regine, adică pot aduce o rotație a cadrelor și a elitelor politice (spining the wheel)*, dar nu au putut și nici nu vor putea produce schimbarea care să transforme sistemul considerat disfuncțional, un sistem care cauzează mereu dezamăgiri, dezamăgiri care conduc la contestare politică, contestare care duce la schimbarea leadership-ului și la noi dezamăgiri și noi contestări și așa mai departe. De multe ori ”rotirea cadrelor” a însemnat schimbare, însă nu a reușit să aducă progres, ci doar regres.

*în 32 de ani de democrație, România a avut 33 de prim-miniștri și câteva sute spre o mie de miniștri. Apropo de rotația cadrelor, noua guvernare PNL-PSD-UDMR a introdus un nou principiu de funcționare: rotativa prim-ministrului și al miniștrilor!

„Strada” și schimbarea democratică (3)

În contextul pandemiei și al situației de criză în care ne aflăm, discuția privind ”democrația reală” și natura schimbării produse de ”stradă” și de contestarea politică capătă și mai multă relevanță. Crizele sunt testul cel mai revelator pentru a evalua ”calitatea” democrației și stabilitatea sistemului politic.

Într-un stat totalitar-autoritar, mișcările violente de stradă sunt poate singura șansă de schimbare a regimului. Într-un stat democratic consolidat însă, ”strada” nici măcar nu ar mai trebui să apară, mecanismele democrației reprezentative ar trebui să fie suficiente pentru a rezolva solicitările demos-ului. Democrația zilelor noastre pare însă că a eșuat în rolul ei, dovadă stau numeroasele mișcări de stradă, de la nivel global, împotriva guvernanților și măsurilor impuse de către aceștia.

În vremea „terorii sanitare” (Agamben 2020), reprezentanții aleși sau numiți de demos au decis că ”puterea” (kratos) demos-ului trebuie limitată, desigur, spre binele și sănătatea demos-ului[i]. Democrația a fost suspendată în scopul nobil de a proteja sănătatea și viața oamenilor! În noile condiții, schimbarea pașnică a devenit aproape imposibilă.

Imaginându-și sub ce trăsături noi ar putea apărea despotismul într-o lume democratică, Alexis de Tocqueville prevestea în 1831 ”o putere uriașă și tutelară”, o putere „absolută, amănunțită, exactă, prevăzătoare și blândă […]. Lucrează cu dragă inimă pentru fericirea lor; le asigură securitatea, prevede și le garantează nevoile, le ușurează obținerea plăcerilor, le conduce principalele treburi, le dirijează activitatea, le reglementează testamentele, le împarte moștenirile; de ce nu poate oare să îi scutească în întregime de neliniștea de a gândi și de greutatea de a trăi? […] După ce a prins astfel, rând pe rând, pe fiecare individ în puternicele sale mâini, după ce l-a modelat după placul său, suveranul își întinde brațele asupra întregii societăți; îi acoperă suprafața cu o rețea de nenumărate mici reguli complicate, minuțioase și uniforme, printre care spiritele cele mai originale și sufletele cele mai viguroase nu pot să se strecoare pentru a se ridica deasupra mulțimii, el nu zdrobește voința, ci o moleșește, o supune și o dirijează; obligă rar la acțiune, dar se opune neîncetat oricărei acțiuni; nu distruge ceea ce există, dar împiedică apariția noului; nu tiranizează, dar stingherește, constrânge, irită, sufocă, îndobitocește și reduce, în cele din urmă, fiecare națiune la o turmă de animale timide și muncitoare al căror păstor este guvernul”.

Întrebarea legitimă a demos-ului de astăzi, la 190 de ani de la previziunea sumbră a lui Tocqueville este dacă am ajuns deja în punctul în care suntem martorii instaurării acestei puteri absolute blânde? Oare știm ce este cu adevărat democrația sau am crezut doar că știm? Iar acum, în plină criză ne-am dat seama că nu mai suntem atât de siguri de ceea ce știm.

”Dacă puterile care guvernează lumea au hotărât să nu rateze pretextul unei pandemii – nu contează încă: dacă adevărată sau simulată – pentru a transforma din temelii paradigmele guvernării oamenilor și a lucrurilor, asta înseamnă că acele modele se aflau, potrivit acestora, într-un declin gradual, inexorabil, nemaifiind adecvate noilor exigențe” (Agamben 2020). Autorul italian numește ”biosecuritate” noul dispozitiv de guvernare care a rezultat din ”fuziunea noii religii a sănătății cu puterea statală și starea ei de excepție” (Agamben 2020). Alții spun că democrațiile actuale sunt, în esență, doar un ideal, un mit și o utopie (Boia 2020).” Democrația din România ar fi dparte de a fi efectivă și mai corect ar fi să o numim ”plutocrație liberală cu tentă socială” (Boia 2020), în care democrația este într-o permanentă interacțiune cu bogăția și puterea, încercând să le tempereze și să le controleze, cu mai mult sau mai puțin succes.


 

[i] Din punct de vedere al legislației în vigoare, astăzi, în România pentru a putea protesta împotriva vaccinării, un cetățean trebuie să dețină certificat verde COVID-19, certificat care se acordă însă doar persoanelor vaccinate sau care au trecut prin boală. Așadar, pot protesta (în mod legal) împotriva vaccinului doar persoanele vaccinate. Personale sănătoase, dar care nu dețin certificatul verde nu pot protesta în stradă și nu își pot manifesta „puterea” decât în mod ilegal pentru că nu dețin dovada faptului că sunt sănătoase/imunizate. Nu este absurdul democrației, este doar victoria Sănătății publice asupra Democrației! 

 

„Strada” și schimbarea democratică (2)

Dintr-un studiu ce a inclus 2809 proteste desfășurate timp de 15 ani în 101 de țări (inclusiv România) aflăm că ”the most prevalent demand of protesters around the world in the period 2006–2020 was for “real democracy” (Ostiz, Burke, Berrada, Cortes 2021). Așadar, democrația reprezentativă continuă să dezamăgească o parte semnificativă a populației lumii, iar ciclurile protestatare se reiau în permanență pentru că e nevoie de ”reglajul” străzii asupra democrației. Însă și eficacitatea acestui reglaj începe să ridice câteva semne de întrebare.

Din 1990 până în 2021 democrația românească a suferit modificări evidente, de necontestat, o parte a schimbărilor fiind determinată direct sau indirect de contestarea politică. În același timp însă, democrația reprezentativă din România s-a păstrat, de fapt, în aceiași parametrii. Nicio contestare politică analizată în paginile anterioare nu poate fi încadrată drept mișcare socială care a determinat o schimbare sistemică. În afară de ”liberalizarea” competiției politice și apariția unor challengeri, ”dacă referențialul îl constituie destructurarea establishment-ului politic, al resetării democrației reprezentative românești, atunci va trebui să constatăm eșecul acțiunilor protestatare” (Radu& Buti 2019).

Cercetări viitoare consistente vor putea lămuri pe deplin cât de multă sau puțină democrație reală au generat protestele demos-ului și cât de sistemice au fost schimbările. Folosind limbajul simbolic al miturilor politice, noi ne rezumăm acum doar la observația că ”piața” a vrut sânge, iar sistemul, în scopul autoconservării, a reușit sub o formă sau alta să ofere sacrificarea ritualică prin care a răcorit setea pieței. Președinții, primi-miniștrii, guvernele au venit și au plecat. Au fost sacrificați ”pionii”, ”caii” sau ”nebunii, uneori chiar și ”regii” doar pentru ca tabla de șah rămâne intactă. Piața a ”salvat” democrația românească și a învins anti-eroii. Însă cu ce folos? ”Lupta” pieței pare una sisifică: locul anti-eroilor de ieri a fost luat de alți anti-eroi, iar disfuncționalitățile au continuat. Demonizatul Dragnea a ajuns la închisoare însă „tovarășii” lui sunt, astăzi, din nou la putere, alături de foștii lor adversari.

Cetățenii își pierd încrederea în guvernanți și în clasa politică, dar continuă să perpetueze acest sistem chiar și disfuncțional din lipsa unei alternative. Democrația reprezentativă liberală nu poate fi înlocuită pentru că toate ”modele” experimentate în trecut au fost mult mai dăunătoare. ”Democrația este cea mai rea formă de guvernământ cu excepția tuturor formelor încercate de-a lungul timpului”, spunea sir Winston Churchill. În același timp, același Churchill ne-a îndemnat să luptăm pentru ”cauze nobile” şi a face din lumea asta și implicit democrația asta tulbure un loc mai bun de trăit.

„Strada” și schimbarea democratică (1): democrație semi-directă sau bordel al utopiei?

Analizând participarea protestatară din România, unii analiști au identificat o formă a democrației semi-directe, o ”formă sui-generis de organizare și conducere a societății românești – o democrație de tip reprezentativ, în care puterea continuă să aparțină partidelor politice, dar ale cărei corecții sunt datorate acțiunii directe a cetățenilor” (Radu & Buti 2019). Cu alte cuvinte, protestele demos-ului ar fi, de fapt, ”întoarcerea la popor” în afara instituției votului și a mecanismelor democrației reprezentative.

Alți comentatori au avut tendința de a da o interpretare mai puțin luminoasă democrației străzii și au considerat-o ”casă de toleranță a utopiei”. Piața Universității în mod particular, și prin extensie orice altă piață din țară, unde s-a manifestat demos-ului nu ar fi fost altceva decât spațiul unde ”manifestanții pierd întotdeauna, în care demonstrațiile nu au niciodată succes” (Pătrașcu 2012). ”Piața” ar fi spațiul revoltei eșuate din 1990 până astăzi, locul unde oamenii se adună, strigă și pleacă acasă. ”Piața Universității pare un fel de bordel al nemulțumiților, al revoluționarilor și al utopiștilor. Ți s-a făcut de revoluție? Du-te în Piața Universității și-ți trece! Aici vii și „te refulezi” […]. În spatele aparenței seducătoare a Pieței Universității se află amintirea unei înfrângeri dezastruoase pe care manifestanții au suferit-o în totalitate în fața Puterii. Frica asociată acestei înfrângeri, dar și istoricul unor mult mai palide manifestații organizate aici, fără nicio urmare pentru viața politică, subminează de la bun început orice șansă de reușită a manifestațiilor din această zonă” (Pătrașcu 2012).

Oare chiar fără ”nicio urmare” pentru viața democratică să fi rămas toate manifestările demos-ului? Înlăturând vălul discursiv și după decantarea diferitelor narative – menite a legitima, a explica (crea sens), a mobiliza și determina acțiune – întrebarea fundamentală este: după peste 30 de ani de contestare politică ce s-a schimbat cu adevărat în democrația românească și cât de mult au influențat protestele și contestarea politică forma democrației de astăzi? Au reușit ele să producă ”urmări” și schimbări profunde la nivelul sistemului politic sau doar s-au limitat la schimbări ocazionale care nu au afectat însă ”esența” sistemului?

Continuare în episodul de mâine!

„Strada” și schimbarea democratică (episod pilot)

Am lucrat în ultima perioadă la un articol despre protestele democratice din România ultimilor 30 de ani din perspectivaa ceea ce literatura de specialitate numește contestarea politică (contentious politics). Ideea era să surprind miturile politice și cadrele de interpretare care au alimentat și calibrat (sau manipulat) aceste mișcări ale ”străzii”, astfel încât obiectivele strategice să fie cât mai bine servite. 

Miturile politice descrise de Raoul Girardet, precum Salvatorul, Conspirația, Vârsta de Aur, Unitatea, au creat narativul sau ”povestea” pe baza cărora românii au ieșit în stradă și au rămas acolo pentru a se ”lupta” cu guvernanții în încercarea lor de a corecta disfuncționalitățile de la nivelul relației de reprezentare caracteristice unei democrații insuficient consolidate.

Atât Piața Universității din 1990-1991, cât și cea din 2012, dar și mișcările ulterioare din 2015, 2017-2019 și 2020-2021 au fost legate de eșecul reprezentării politice și a sistemului politic, fiind orientate spre lipsa democrației reale, a corupției și a altor „plângeri” ale poporului, reale sau doar percepute/imaginate.

În final, miturile și narativul ”străzii ” au reușit să alimenteze emoția demos-ului, transformând oamenii din spectatori pasivi în cetățeni activi, hotărâți să producă schimbarea democrației.

Acestea au fost o parte din concluzii. Urmează și altele începând de mâine, în cinci episoade.