„Strada” și schimbarea democratică (4)

În celebrul Game of Thrones, Daenerys Targaryen, prințesa exilată transformată într-un războinic revoluționar, încercă nu doar „to stop the wheel, but to „break the wheel”. Personajul încerca astfel să distrugă un sistem de tip feudal în care poporul era condus de lorzi, iar lorzii erau conduși de regi și regina.

Tradusă în democrația zilelor noastră ”to break the wheel” ar însemna reformarea sistemului instituțional și a democrației. Ar însemna nu doar a schimba conducătorii, ci a îmbunătăți tot sistemul pentru a oferi demos-ului ”democrația reală”. 

În filmul de ficțiune, eroina revoluționară a reușit într-un final să frângă roată. Însă prețul plătit de Daenerys a fost transformării eroinei într-un anti-erou. În democrațiile noastre, a frânge roata ar necesita mai mult decât proteste de stradă și contestare politică. Aceste manifestări ale demos-ului pot schimba guverne, miniștri, președinți sau regi și regine, adică pot aduce o rotație a cadrelor și a elitelor politice (spining the wheel)*, dar nu au putut și nici nu vor putea produce schimbarea care să transforme sistemul considerat disfuncțional, un sistem care cauzează mereu dezamăgiri, dezamăgiri care conduc la contestare politică, contestare care duce la schimbarea leadership-ului și la noi dezamăgiri și noi contestări și așa mai departe. De multe ori ”rotirea cadrelor” a însemnat schimbare, însă nu a reușit să aducă progres, ci doar regres.

*în 32 de ani de democrație, România a avut 33 de prim-miniștri și câteva sute spre o mie de miniștri. Apropo de rotația cadrelor, noua guvernare PNL-PSD-UDMR a introdus un nou principiu de funcționare: rotativa prim-ministrului și al miniștrilor!

„Strada” și schimbarea democratică (3)

În contextul pandemiei și al situației de criză în care ne aflăm, discuția privind ”democrația reală” și natura schimbării produse de ”stradă” și de contestarea politică capătă și mai multă relevanță. Crizele sunt testul cel mai revelator pentru a evalua ”calitatea” democrației și stabilitatea sistemului politic.

Într-un stat totalitar-autoritar, mișcările violente de stradă sunt poate singura șansă de schimbare a regimului. Într-un stat democratic consolidat însă, ”strada” nici măcar nu ar mai trebui să apară, mecanismele democrației reprezentative ar trebui să fie suficiente pentru a rezolva solicitările demos-ului. Democrația zilelor noastre pare însă că a eșuat în rolul ei, dovadă stau numeroasele mișcări de stradă, de la nivel global, împotriva guvernanților și măsurilor impuse de către aceștia.

În vremea „terorii sanitare” (Agamben 2020), reprezentanții aleși sau numiți de demos au decis că ”puterea” (kratos) demos-ului trebuie limitată, desigur, spre binele și sănătatea demos-ului[i]. Democrația a fost suspendată în scopul nobil de a proteja sănătatea și viața oamenilor! În noile condiții, schimbarea pașnică a devenit aproape imposibilă.

Imaginându-și sub ce trăsături noi ar putea apărea despotismul într-o lume democratică, Alexis de Tocqueville prevestea în 1831 ”o putere uriașă și tutelară”, o putere „absolută, amănunțită, exactă, prevăzătoare și blândă […]. Lucrează cu dragă inimă pentru fericirea lor; le asigură securitatea, prevede și le garantează nevoile, le ușurează obținerea plăcerilor, le conduce principalele treburi, le dirijează activitatea, le reglementează testamentele, le împarte moștenirile; de ce nu poate oare să îi scutească în întregime de neliniștea de a gândi și de greutatea de a trăi? […] După ce a prins astfel, rând pe rând, pe fiecare individ în puternicele sale mâini, după ce l-a modelat după placul său, suveranul își întinde brațele asupra întregii societăți; îi acoperă suprafața cu o rețea de nenumărate mici reguli complicate, minuțioase și uniforme, printre care spiritele cele mai originale și sufletele cele mai viguroase nu pot să se strecoare pentru a se ridica deasupra mulțimii, el nu zdrobește voința, ci o moleșește, o supune și o dirijează; obligă rar la acțiune, dar se opune neîncetat oricărei acțiuni; nu distruge ceea ce există, dar împiedică apariția noului; nu tiranizează, dar stingherește, constrânge, irită, sufocă, îndobitocește și reduce, în cele din urmă, fiecare națiune la o turmă de animale timide și muncitoare al căror păstor este guvernul”.

Întrebarea legitimă a demos-ului de astăzi, la 190 de ani de la previziunea sumbră a lui Tocqueville este dacă am ajuns deja în punctul în care suntem martorii instaurării acestei puteri absolute blânde? Oare știm ce este cu adevărat democrația sau am crezut doar că știm? Iar acum, în plină criză ne-am dat seama că nu mai suntem atât de siguri de ceea ce știm.

”Dacă puterile care guvernează lumea au hotărât să nu rateze pretextul unei pandemii – nu contează încă: dacă adevărată sau simulată – pentru a transforma din temelii paradigmele guvernării oamenilor și a lucrurilor, asta înseamnă că acele modele se aflau, potrivit acestora, într-un declin gradual, inexorabil, nemaifiind adecvate noilor exigențe” (Agamben 2020). Autorul italian numește ”biosecuritate” noul dispozitiv de guvernare care a rezultat din ”fuziunea noii religii a sănătății cu puterea statală și starea ei de excepție” (Agamben 2020). Alții spun că democrațiile actuale sunt, în esență, doar un ideal, un mit și o utopie (Boia 2020).” Democrația din România ar fi dparte de a fi efectivă și mai corect ar fi să o numim ”plutocrație liberală cu tentă socială” (Boia 2020), în care democrația este într-o permanentă interacțiune cu bogăția și puterea, încercând să le tempereze și să le controleze, cu mai mult sau mai puțin succes.


 

[i] Din punct de vedere al legislației în vigoare, astăzi, în România pentru a putea protesta împotriva vaccinării, un cetățean trebuie să dețină certificat verde COVID-19, certificat care se acordă însă doar persoanelor vaccinate sau care au trecut prin boală. Așadar, pot protesta (în mod legal) împotriva vaccinului doar persoanele vaccinate. Personale sănătoase, dar care nu dețin certificatul verde nu pot protesta în stradă și nu își pot manifesta „puterea” decât în mod ilegal pentru că nu dețin dovada faptului că sunt sănătoase/imunizate. Nu este absurdul democrației, este doar victoria Sănătății publice asupra Democrației! 

 

„Strada” și schimbarea democratică (2)

Dintr-un studiu ce a inclus 2809 proteste desfășurate timp de 15 ani în 101 de țări (inclusiv România) aflăm că ”the most prevalent demand of protesters around the world in the period 2006–2020 was for “real democracy” (Ostiz, Burke, Berrada, Cortes 2021). Așadar, democrația reprezentativă continuă să dezamăgească o parte semnificativă a populației lumii, iar ciclurile protestatare se reiau în permanență pentru că e nevoie de ”reglajul” străzii asupra democrației. Însă și eficacitatea acestui reglaj începe să ridice câteva semne de întrebare.

Din 1990 până în 2021 democrația românească a suferit modificări evidente, de necontestat, o parte a schimbărilor fiind determinată direct sau indirect de contestarea politică. În același timp însă, democrația reprezentativă din România s-a păstrat, de fapt, în aceiași parametrii. Nicio contestare politică analizată în paginile anterioare nu poate fi încadrată drept mișcare socială care a determinat o schimbare sistemică. În afară de ”liberalizarea” competiției politice și apariția unor challengeri, ”dacă referențialul îl constituie destructurarea establishment-ului politic, al resetării democrației reprezentative românești, atunci va trebui să constatăm eșecul acțiunilor protestatare” (Radu& Buti 2019).

Cercetări viitoare consistente vor putea lămuri pe deplin cât de multă sau puțină democrație reală au generat protestele demos-ului și cât de sistemice au fost schimbările. Folosind limbajul simbolic al miturilor politice, noi ne rezumăm acum doar la observația că ”piața” a vrut sânge, iar sistemul, în scopul autoconservării, a reușit sub o formă sau alta să ofere sacrificarea ritualică prin care a răcorit setea pieței. Președinții, primi-miniștrii, guvernele au venit și au plecat. Au fost sacrificați ”pionii”, ”caii” sau ”nebunii, uneori chiar și ”regii” doar pentru ca tabla de șah rămâne intactă. Piața a ”salvat” democrația românească și a învins anti-eroii. Însă cu ce folos? ”Lupta” pieței pare una sisifică: locul anti-eroilor de ieri a fost luat de alți anti-eroi, iar disfuncționalitățile au continuat. Demonizatul Dragnea a ajuns la închisoare însă „tovarășii” lui sunt, astăzi, din nou la putere, alături de foștii lor adversari.

Cetățenii își pierd încrederea în guvernanți și în clasa politică, dar continuă să perpetueze acest sistem chiar și disfuncțional din lipsa unei alternative. Democrația reprezentativă liberală nu poate fi înlocuită pentru că toate ”modele” experimentate în trecut au fost mult mai dăunătoare. ”Democrația este cea mai rea formă de guvernământ cu excepția tuturor formelor încercate de-a lungul timpului”, spunea sir Winston Churchill. În același timp, același Churchill ne-a îndemnat să luptăm pentru ”cauze nobile” şi a face din lumea asta și implicit democrația asta tulbure un loc mai bun de trăit.

„Strada” și schimbarea democratică (1): democrație semi-directă sau bordel al utopiei?

Analizând participarea protestatară din România, unii analiști au identificat o formă a democrației semi-directe, o ”formă sui-generis de organizare și conducere a societății românești – o democrație de tip reprezentativ, în care puterea continuă să aparțină partidelor politice, dar ale cărei corecții sunt datorate acțiunii directe a cetățenilor” (Radu & Buti 2019). Cu alte cuvinte, protestele demos-ului ar fi, de fapt, ”întoarcerea la popor” în afara instituției votului și a mecanismelor democrației reprezentative.

Alți comentatori au avut tendința de a da o interpretare mai puțin luminoasă democrației străzii și au considerat-o ”casă de toleranță a utopiei”. Piața Universității în mod particular, și prin extensie orice altă piață din țară, unde s-a manifestat demos-ului nu ar fi fost altceva decât spațiul unde ”manifestanții pierd întotdeauna, în care demonstrațiile nu au niciodată succes” (Pătrașcu 2012). ”Piața” ar fi spațiul revoltei eșuate din 1990 până astăzi, locul unde oamenii se adună, strigă și pleacă acasă. ”Piața Universității pare un fel de bordel al nemulțumiților, al revoluționarilor și al utopiștilor. Ți s-a făcut de revoluție? Du-te în Piața Universității și-ți trece! Aici vii și „te refulezi” […]. În spatele aparenței seducătoare a Pieței Universității se află amintirea unei înfrângeri dezastruoase pe care manifestanții au suferit-o în totalitate în fața Puterii. Frica asociată acestei înfrângeri, dar și istoricul unor mult mai palide manifestații organizate aici, fără nicio urmare pentru viața politică, subminează de la bun început orice șansă de reușită a manifestațiilor din această zonă” (Pătrașcu 2012).

Oare chiar fără ”nicio urmare” pentru viața democratică să fi rămas toate manifestările demos-ului? Înlăturând vălul discursiv și după decantarea diferitelor narative – menite a legitima, a explica (crea sens), a mobiliza și determina acțiune – întrebarea fundamentală este: după peste 30 de ani de contestare politică ce s-a schimbat cu adevărat în democrația românească și cât de mult au influențat protestele și contestarea politică forma democrației de astăzi? Au reușit ele să producă ”urmări” și schimbări profunde la nivelul sistemului politic sau doar s-au limitat la schimbări ocazionale care nu au afectat însă ”esența” sistemului?

Continuare în episodul de mâine!

„Strada” și schimbarea democratică (episod pilot)

Am lucrat în ultima perioadă la un articol despre protestele democratice din România ultimilor 30 de ani din perspectivaa ceea ce literatura de specialitate numește contestarea politică (contentious politics). Ideea era să surprind miturile politice și cadrele de interpretare care au alimentat și calibrat (sau manipulat) aceste mișcări ale ”străzii”, astfel încât obiectivele strategice să fie cât mai bine servite. 

Miturile politice descrise de Raoul Girardet, precum Salvatorul, Conspirația, Vârsta de Aur, Unitatea, au creat narativul sau ”povestea” pe baza cărora românii au ieșit în stradă și au rămas acolo pentru a se ”lupta” cu guvernanții în încercarea lor de a corecta disfuncționalitățile de la nivelul relației de reprezentare caracteristice unei democrații insuficient consolidate.

Atât Piața Universității din 1990-1991, cât și cea din 2012, dar și mișcările ulterioare din 2015, 2017-2019 și 2020-2021 au fost legate de eșecul reprezentării politice și a sistemului politic, fiind orientate spre lipsa democrației reale, a corupției și a altor „plângeri” ale poporului, reale sau doar percepute/imaginate.

În final, miturile și narativul ”străzii ” au reușit să alimenteze emoția demos-ului, transformând oamenii din spectatori pasivi în cetățeni activi, hotărâți să producă schimbarea democrației.

Acestea au fost o parte din concluzii. Urmează și altele începând de mâine, în cinci episoade.

În orașul lăudat nu e voie cu food truck

Citeam o știre despre o nouă „lecție” dată de „reformatorul” Ilie Bolojan: Consiliul Județean Bihor va pune la dispoziția producătorilor locali food truck-uri prin care să își vândă mai ușor marfa.

Două completări sunt necesare pentru a consemna realitatea și a trece peste propagandă:
1. Proiectul la care se face referire aparține fostei conduceri a Consiliului Județean, ciumații de la UDMR și PSD. Nici PNL și nici Bolojan nu au avut vreo contribuție, ei doar s-au nimerit acum în scaune când se implementează proiectul european gândit de alții.
2. Când și unde ați văzut în Oradea asemenea food truck-uri? Nicăieri! Eventual, doar la festivaluri! Că în rest, nu e voie în oraș cu așa ceva. Primăria Oradea nu îți acordă autorizație de funcționare și de folosire a spațiului public, dacă vrei să pornești o afacere cu mâncare pe roți. Și asta se întâmplă de ani de zile. Cam de pe vremea „gloriosului” primar Bolojan. Apropo de „merite” și de realitate…

Avem, așadar, o nouă „lecție” de propagandă menită a lustrui statuia conducătorului mult-iubit. Realitatea contează mult mai puțin când ai un titlu de articol atât de reușit.

Liber la legalitate?!

Consiliul Superior al Magistraturii a prezentat zilele trecute raportul său de activitate pe anul 2021, iar președintele statului ”eșuat” a ținut să prezinte un discurs care merită citit printre rânduri:

”Provocările fără precedent, generate de criza sanitară cu care s-a confruntat întreaga societate în ultimii doi ani, sunt prezente și astăzi.Marile sisteme publice, precum sistemul de sănătate, de educație sau sistemul judiciar, au fost nevoite să dezvolte o capacitate mai mare de adaptare la neprevăzut, pentru a-și continua activitatea în serviciul publicului la standarde cât mai ridicate.

Nu putem controla durata acestei pandemii, însă stă în puterea noastră să-i diminuăm efectele negative asupra existenței noastre și a celor din jur.

În situații de criză, statele sunt nevoite să ia măsuri imediate pentru a proteja interesul general, viața și sănătatea cetățenilor, măsuri care implică uneori restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, în condițiile stabilite de Constituție și de obligațiile internaționale ale României.

În acest context, misiunea justiției de a se asigura că restrângerea temporară a unor drepturi și libertăți este justificată și vizează doar protejarea sănătății cetățenilor devine cât se poate de importantă.

Justiția consolidează încrederea în stat și reamintește fiecărui cetățean că nimeni nu este mai presus de lege. De aceea, într-o perioadă în care societatea este mai polarizată decât în alți ani, răspunsul prompt și profesionist al sistemului judiciar în a restabili pacea socială este esențial.

În același timp, în ciuda tuturor lucrurilor negative, pandemia a avut și câteva efecte pozitive, iar accelerarea digitalizării este unul dintre ele. Aceste progrese trebuie să fie păstrate la toate nivelurile atunci când lucrurile vor reveni la normal, pentru că înseamnă timp câștigat pentru justițiabili, pentru profesiile din domeniul juridic și mai mult respect pentru fiecare participant la actul de justiție.

Așteptările românilor de a avea un sistem de justiție modern, independent și funcțional sunt la fel de actuale și legitime.

Pandemia și schimbările din mediul politic autohton au frânat reformele demarate în anii trecuți, însă acestea nu mai pot întârzia.

România are nevoie de un cadru legislativ stabil și coerent, procesul de revizuire a legilor justiției trebuie să fie finalizat, iar anomalii precum cele generate de Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, înlăturate.

Fac un apel astăzi, în fața plenului CSM, să folosiți întreaga dumneavoastră experiență pentru ca România să facă pași concreți în această direcție.

Consiliul Superior al Magistraturii, prin rolul său constituțional, este un vector esențial în procesul de reformare a sistemului judiciar.

De aceea, o atitudine proactivă, un dialog permanent și onest cu autoritățile implicate, cu profesioniștii din sistemul judiciar, cu asociațiile profesionale și o participare constantă a CSM la găsirea celor mai bune soluții la problemele sistemului judiciar sunt lucruri pe care cetățenii și profesioniștii din justiție le așteaptă.

Îmi doresc ca discuțiile despre reforma sistemului judiciar să fie mai puțin politizate de partide, pentru ca accentul să fie pus pe substanța propunerilor, și nu pe câștigul de imagine.

Dezbaterile trebuie purtate cu obiectivitate și profesionalism, orientate către nevoile reale din sistemul judiciar și către un dialog consecvent și constructiv.

În scurt timp, România va aniversa 30 de ani de la referendumul constituțional din anul 1991, prin care s-a aprobat noua Lege fundamentală a țării noastre, una care a trasat României o direcție europeană de dezvoltare, garantând drepturile și libertățile cetățenilor și punând bazele unui sistem modern de justiție.

În ce măsură s-a împlinit acel ideal trei decenii mai târziu? Cum va arăta justiția din România peste 30 de ani și ce putem face noi astăzi pentru ca cetățenii acestei țări să aibă certitudinea că justiția se află în slujba lor, protejând cele mai de preț valori ale statului de drept? Sunt întrebări la care trebuie să reflectăm, dar, mai important, trebuie să acționăm pentru a găsi răspunsurile cele mai potrivite.

O justiție independentă reprezintă o adevărată forță de modernizare a statului, de limitare a abuzurilor și creează cetățenilor sentimentul de apartenență la o comunitate de valori și certitudinea că drepturile și libertățile le sunt garantate și respectate, în litera și spiritul legii.

Rămân un partener al efortului de reformare a sistemului judiciar și am încredere că blocajele actuale vor fi depășite prin dialog, profesionalism și imparțialitate”. (Klaus Iohannis, 07.12.2021)

Cu alte cuvinte, ce ne-a spus, de fapt, președintele Iohannis?

  1. Că măsurile care implică restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale se pot restrânge, dar în condițiile stabilite de Constituție.
  2. Că Justiția trebuie să vegheze ca restrângerea drepturilor și libertăților să fie: temporară, justificată și NUMAI pentru protejarea stării de sănătate a cetățenilor.
  3. Că a constatat că societatea a fost polarizată și cere sistemului judiciar să restabilească pacea socială.
  4. Că pentru a restabili încrederea în stat , Justiția trebuie să reamintească fiecărui cetățean (indiferent de funcția pe care o are) că nimeni nu este mai presus de lege.
  5. Că legea fundamentală garantează drepturile și libertățile cetățenilor și a pus bazele unui sistem modern de justiție;
  6. Că pentru ca cetățenii să aibă certitudinea că justiția se află în slujba lor și că protejează valorile statului de drept, justiția trebuie să limiteze abuzurile și să creeze cetățenilor certitudinea că drepturile și libertățile sunt garantate și respectate în litera și spiritul legii.

Teoria prezidențială sună bine, însă ea a flagrant contrazisă de practica „autorităților” care lucrează sub comanda lui Iohannis. Cu alte cuvinte, multă ipocrizie și multă fățărnicie. Faptele ”autorităților” mint mai mult decât discursul prezidențial!

Să le luăm pe rând.

Divizarea societății de către Guvernele PNL și ”autoritățile” iohanniste în cetățeni buni sau răi, în funcție de alegerea pe care au făcut-o în privința vaccinării, plus discriminarea unora strict pentru că nu au vrut să asculte de ”recomandările” imperative ale ”autorităților”.

Cum au reușit asta?

Cu încălcarea Constituției, a legilor, a drepturilor și libertăților fundamentale.
Au făcut abuz de drept.

Trebuie Guvernul și ”autoritățile” să respecte Constituția și legile?

Ar fi trebuit, pentru că, așa cum ne spune teoria prezidențială, nimeni nu poate fi mai presus de lege. Numai că…

Justiția a anulat deja vreo 10 hotărâri de guvern de prelungire la nesfârșit a stării de alertă (inclusiv cea care este încă aplicată, în ciuda anulării sale, săptămâna trecută – HG 1138/2021) și, cu toate acestea, Arafat și, mai nou, Rafila dictează în continuare modul în care ne trăim viața și ne luăm porțiile de libertate. Asta în timp ce ”autoritățile„ lui Arafat continuă să facă afaceri de zeci de miliarde din bani publici, prin contracte încredințate direct interlopilor, sub pretextul stării de alertă,

În România nu s-a declarat niciodată epidemie, iar hotărârea CNSU care a “certificat” pandemia în România (la 5 luni distanță de declararea ei de către oms) a fost anulată în Justiție.

Dreptul de acces la justiție a fost aproape anihilat de ilegala stare de alertă, pentru a permite ”autorităților” să restrângă mai ușor și să neutralizeze drepturi și libertăți, sub pretextul “binelui comun”, stabilit după criteriile tehnocraților plătiți tot de ei.

Au fost multe discuții în mediul public că Președintele Iohannis, după modelul Băsescu, ar controla Justiția sau cel puțin o parte importantă a ei (prin numiri de procurori și judecători). Nu putem ști cu siguranță că e așa, în schimb, putem observa cu ușurință că Justiția a stat pe bară în ultimii 2 ani și nu și-a exercitat rolul de a treia putere în stat, nerestabilind echilibrul și lăsând Guvernul să facă ce vrea. Constituția, drepturile și libertățile au fost trecute între paranteze sub pretextul pandemiei. Vă vine sau nu a crede, dar ”autoritățile” (care trebuie să acționeze 100% conform legii, că altfel nu mai au nicio autoritate) au ajuns să încalce legea doar pentru a ne face nouă un bine.

Nu putem ști ce a urmărit Iohannis prin discursul său de la CSM: să ”elibereze” Justiția din starea ei de pasivitate sau din contră s-o dreseze cum să abordeze pe mai departe distuația. Oricum ar fi, este extrem de grav că am ajuns aici, în punctul în care avem o Justiție de carton și un ”stat de drept” doar la nivel declarativ în care ”autoritățile” care încalcă cu bună știință legile!

P.S. Doamna judecător Adriana Stoicescu de la Timișoara a pus punctul pe i:

„În timp ce primul îngrijorat al țării dădea indicații prețioase magistraților, Înalta Curte consfințea concluziile Inspecției Judiciare cu privire la abuzurile DNA împotriva magistraților.

În timp ce primul îngrijorat al patriei ne explică că suntem chemați să păzim pacea socială, arătând, încă o dată, că politicul ne vede că pe niște anexe relativ utile, Înalta Curte confirmă cele spuse de o mâna de oameni, ani la rând: judecătorii și procurorii au fost hăituiți în numele unei față morgana, numită pompos lupta anticorupție.

Nu l-am auzit niciodată pe primul îngrijorat al țării să declare că abuzurile dovedite și victimele colaterale ale mult stimatei lupte anticorupție sunt derapaje.

Nu l-am auzit niciodată să bată cu pumnul în masă și să ceară devoalarea tuturor mânăriilor menite să șantajeze judecătorii, să îi transforme în primitori de plicuri galbene.

Și în timp ce primul îngrijorat ne învață cam ce ar trebui să facem cu drepturile și libertățile oamenilor, primul trist al vieții mele (n.r. – fostul ministru de Justiție Stelian Ion) se arată oripilat de ‘grupul de presiune’ din Consiliul Superior al Magistraturii care, vezi Doamne, vrea să distrugă ordinea de drept.

Dincolo de enormitatea unei astfel de afirmații, aștept și eu, cu nerăbdare, o reacție pe măsură față de afirmațiile întâiului și, sper, ultimului trist al unei justiții veșnic reformabile și niciodată lăsată în pace de tot felul de neaveniți, cocoțați în scaune mult prea înalte pentru ei”

Când miroase a corupție de la o policlinică

În septembrie 2020, cu puțin timp înainte de alegerile locale, fosta conducere UDMR-PSD a județului Bihor a încheiat un contract de execuție cu asocierea de firme Drum Asfalt, Constructorul Sălard și Drumuri Bihor pentru modernizarea clădirii fostei Policlinici Mari din Oradea (Strada Republicii nr. 35), în vederea amenajării unui nou sediu pentru Consiliul Județean.

După alegeri, una dintre primele măsuri ale noii conduceri PNL a Consiliului Județean (a se citi Ilie Bolojan) a fost să ”convingă” constructorii să renunțe la contract. Motivul invocat a fost schimbarea sursei de finanțare. Zis și făcut! A fost reluată licitația de atribuire, dar, surpriză!, singurul ofertant a fost aceeași asociere de firme care a luat contractul și în 2020! Nu a fost nicio surpriză, așadar, că vechea asociere de firme a ”câștigat” aceeași lucrare!

Dar oare cum a fost posibil așa ceva? Să ne explice și nouă cineva, cum au reușit fruntașii județului nostru o asemenea ”performanță”? Cum să dea ei lucrarea fix la aceiași constructori pe care îi ”convinseseră” să renunțe? Și să le mai dea și cu vreo 15% mai mulți bani decât înainte… Se vede că județul se ”dezvoltă” și unii nu au citit degeaba cărți de administrație din America!

Întrebarea întrebătoare este însă alta: oare pe unde dorm procurorii DNA Oradea de nu au mirosit această ”afacere” care pute a corupție, nu de la o poștă, ci de la o policlinică mare! Oare de ce ar renunța un constructor la o lucrare deja adjudecată, dacă nu cumva pentru că i se promisese că va „câștiga” din nou același contract?!

PS: Pentru a înțelege mai bine circuitul banilor în natură și în județul Bihor, trebuie spus ceea ce știe toată ”lumea bună” a Bihorului, dar despre care se tace mai tare decât în Sicilia: societatea Constructorul Sălard e în siajul UDMR, în timp ce Drum Asfalt și Drumuri Bihor fac parte din grupul de firme Selina, binecunoscut publicului pentru apropierea de cercurile PNL!

Mai mult decât nimic, mai puțin decât trebuia

Noile ”relaxări” anunțate de Alexandru Rafila și Raed Arafat și de care ne vom „bucura” de astăzi sunt precum ciocolata pentru copiii mici.

Un părinte grijuliu și responsabil nu-i poate da copilului său întreaga tabletă de ciocolată pentru că odrasla este în stare să o mănânce toată și își poate face rău (ajunge obez și diabetic). Așa că părintele porționează tableta în bucățele mici pe care le dă copilului drept recompensă pentru diferite fapte considerate „bune”. Esențial rămâne faptul că respectiva tabletă de ciocolată este împărțită cu țârâita!

Așa procedează și ”autoritățile” cu relaxările: ne dau înapoi din drepturi și libertăți puțin câte puțin, nu cumva să abuzăm de ele! Ne recompensează că am trecut (cumva) de valul 4, însă să nu ne-o luăm în cap. Trebuie să rămânem vigilenți și precauți, în stare de alertă: OMICRON este deja în România, iar valul 5 al pandemiei sosește după 15 ianuarie, așa cum a anunțat proaspătul ministrul al Sănătății, Alexandru Rafila.

După „relaxarea” de astăzi nu mai putem să le reproșăm ”autorităților” că ne țin închiși în case noaptea (ca pe hoți) sau că ne obligă să purtăm măști de ”protecție” (pe care oricum marea majoritate le-a purtat incorect sau nu le-a purtat deloc, deci nu au protejat mai cu nimic). Ne-au dat și două nopți de chefuri (de Crăciun și de Revelion) să ne distrăm, în rest program de puritani și de pocăiți: bem doar acasă, pe ascuns. Au băgat și testarea în Certificatul verde să nu se mai simtă majoritatea discriminată, însă în continuare nu se plătesc precum vaccinurile din banii de la bugetul comun, ci fiecare își plătește distracția. Cine are bani, poate rămâne nevaccinat! Săracii nu au decât să se vaccineze, dacă vor să ducă o viață ”normală”.

Așadar, ”autoritățile” au făcut ceva care e mai mult decât nimic, însă e mult mai puțin decât ar fi trebuit să fie! Ei s-au prefăcut că ne relaxează, noi ne prefacem în continuare că le suportăm ”măsurile”.

Paradoxurile vaccinării

O comparație* care arată propaganda din jurul campaniei de vaccinare, cu certificatul ei verde cu tot: Israel vs. Palestina.

Israel are o populație de 9,2 milioane de locuitori și avantajul unui sistem medical eficient. În Palestina trăiesc 4,8 milioane, cât despre sistemul sanitar, acesta este ca după război. Nu doar la figurat, ci la propriu: după războiul cu Israel.

În Israel procentul de vaccinare este de 63% pentru două doze, iar statul Israel este campioană mondială la a treia doză (45% din populație)! În Palestina procentul de vaccinați este doar de 29%, iar cu a treia doză s-a vaccinat doar 0,1% din populație. Adică aproape nimeni.

Te-ai aștepta ca situația din Israel să fie mult mai bună, din perspectiva gestionării epidemiei de coronavirus. Nu e cazul!

Israel a avut până acum 1,35 milioane de îmbolnăviri, în timp ce Palestina doar 432 de mii! Israel a avut 8200 decese, în timp ce Palestina doar 4550 (procentual, sunt cam la egalitate). În ultima săptămână Israel a avut, în medie, 500 de îmbolnăviri/zi, iar Palestina 350 de îmbolnăviri/zi. În ce privește decesele, nu se mai moare de COVID nici în Israel, nici în Palestina.

Așadar, per ansamblu, Israel, campioană la doza a treia și cu un procent de vaccinați mai mult decât dublu (de doza a treia nici nu mai vorbim), stă mai prost decât Palestina, țară aproape nevaccinată.

„Specialiștii” sunt invitați să explice acest paradox.

*Statisticile sunt preluate după Varujan Vosganian (Facebook, 07.12.2021)

Completare. Certificatul verde dăunează grav sănătății

Spre indignarea unora, pe planetă teritoriile cele mai vaccinate sunt și cele mai infectate. Incredibil, nu-i așa? Iată și dovada: cea mai recentă listă a Ministerului de Externe cu zonele clasificate în funcție de riscul epidemiologic (infectările cumulate în ultimele două săptămâni).

Statele vaccinate până-n dinți ar fi trebuit să fie în zona verde, iar cele care au lăsat vaccinarea de izbeliște să fie în zona roșie. Stupoare! Realitatea contrazice propaganda. Pe ansamblu, statele aflate în zona roșie (risc epidemiologic ridicat) au un procent mediu de vaccinare de peste 60%, în timp ce zona verde are un procent mediu care coboară spre 30%. Adică exact pe dos la cum ne-am fi așteptat!


Situația cea mai elocventă (ca să nu zic penibilă) o reprezintă Uniunea Europeană, cu o campanie asiduă pro-vaccinare și cu această năstrușnică invenție care se cheamă certificatul verde, un fel de instrument de șantaj și discriminare. Dintre cele 27 de state membre ale UE, 21 de state se află în zona roșie, 6 în zona galbenă (Finlanda, Italia, Malta, România, Suedia, Spania) și, țineți-vă bine, niciuna în zona verde. În Uniunea Europeană singurul lucru verde, din punct de vedere epidemiologic, este certificatul verde! (Varujan Vosganian, 09.12.2021)