În contextul pandemiei și al situației de criză în care ne aflăm, discuția privind ”democrația reală” și natura schimbării produse de ”stradă” și de contestarea politică capătă și mai multă relevanță. Crizele sunt testul cel mai revelator pentru a evalua ”calitatea” democrației și stabilitatea sistemului politic.
Într-un stat totalitar-autoritar, mișcările violente de stradă sunt poate singura șansă de schimbare a regimului. Într-un stat democratic consolidat însă, ”strada” nici măcar nu ar mai trebui să apară, mecanismele democrației reprezentative ar trebui să fie suficiente pentru a rezolva solicitările demos-ului. Democrația zilelor noastre pare însă că a eșuat în rolul ei, dovadă stau numeroasele mișcări de stradă, de la nivel global, împotriva guvernanților și măsurilor impuse de către aceștia.
În vremea „terorii sanitare” (Agamben 2020), reprezentanții aleși sau numiți de demos au decis că ”puterea” (kratos) demos-ului trebuie limitată, desigur, spre binele și sănătatea demos-ului[i]. Democrația a fost suspendată în scopul nobil de a proteja sănătatea și viața oamenilor! În noile condiții, schimbarea pașnică a devenit aproape imposibilă.
Imaginându-și sub ce trăsături noi ar putea apărea despotismul într-o lume democratică, Alexis de Tocqueville prevestea în 1831 ”o putere uriașă și tutelară”, o putere „absolută, amănunțită, exactă, prevăzătoare și blândă […]. Lucrează cu dragă inimă pentru fericirea lor; le asigură securitatea, prevede și le garantează nevoile, le ușurează obținerea plăcerilor, le conduce principalele treburi, le dirijează activitatea, le reglementează testamentele, le împarte moștenirile; de ce nu poate oare să îi scutească în întregime de neliniștea de a gândi și de greutatea de a trăi? […] După ce a prins astfel, rând pe rând, pe fiecare individ în puternicele sale mâini, după ce l-a modelat după placul său, suveranul își întinde brațele asupra întregii societăți; îi acoperă suprafața cu o rețea de nenumărate mici reguli complicate, minuțioase și uniforme, printre care spiritele cele mai originale și sufletele cele mai viguroase nu pot să se strecoare pentru a se ridica deasupra mulțimii, el nu zdrobește voința, ci o moleșește, o supune și o dirijează; obligă rar la acțiune, dar se opune neîncetat oricărei acțiuni; nu distruge ceea ce există, dar împiedică apariția noului; nu tiranizează, dar stingherește, constrânge, irită, sufocă, îndobitocește și reduce, în cele din urmă, fiecare națiune la o turmă de animale timide și muncitoare al căror păstor este guvernul”.
Întrebarea legitimă a demos-ului de astăzi, la 190 de ani de la previziunea sumbră a lui Tocqueville este dacă am ajuns deja în punctul în care suntem martorii instaurării acestei puteri absolute blânde? Oare știm ce este cu adevărat democrația sau am crezut doar că știm? Iar acum, în plină criză ne-am dat seama că nu mai suntem atât de siguri de ceea ce știm.
”Dacă puterile care guvernează lumea au hotărât să nu rateze pretextul unei pandemii – nu contează încă: dacă adevărată sau simulată – pentru a transforma din temelii paradigmele guvernării oamenilor și a lucrurilor, asta înseamnă că acele modele se aflau, potrivit acestora, într-un declin gradual, inexorabil, nemaifiind adecvate noilor exigențe” (Agamben 2020). Autorul italian numește ”biosecuritate” noul dispozitiv de guvernare care a rezultat din ”fuziunea noii religii a sănătății cu puterea statală și starea ei de excepție” (Agamben 2020). Alții spun că democrațiile actuale sunt, în esență, doar un ideal, un mit și o utopie (Boia 2020).” Democrația din România ar fi dparte de a fi efectivă și mai corect ar fi să o numim ”plutocrație liberală cu tentă socială” (Boia 2020), în care democrația este într-o permanentă interacțiune cu bogăția și puterea, încercând să le tempereze și să le controleze, cu mai mult sau mai puțin succes.
(Citim) printre rânduri 