Despre etica vaccinării

Profesorul italian Alberto Giubilini de la Universitatea din Oxford consideră că vaccinarea este o alegere etică: vaccinându-te contribui la un bine public important, adică la ridicarea nivelului de imunitate colectivă care îi protejează pe cei mai vulnerabili. „Nu numai că reduceți riscul de a-i infecta pe alții, dar vă aduceți contribuția corectă la obținerea unui bun public important și anume imunitatea de turmă„, spune Giubilini. Utilizând acest argument, în cartea sa „Etica vaccinării” („The Ethics of Vaccination”) din 2019, italianul susținea vaccinarea generală obligatorie.


Cu toate acestea, el își nuanțează poziția atunci când vine vorba despre vaccinurile actuale împotriva COVID-19 care ar putea să nu atingă obiectivul primordial (imunitatea de turmă), având în vedere eficacitatea lor limitată – dovedită științific – prevenirea transmiterii.

El crede că vaccinarea ar trebui să fie obligatorie doar pentru grupele de vârstă înaintată și grupele cele mai vulnerabile, care nu au deja imunitate naturală – adică pentru cei în cazul cărora beneficiile vaccinurilor depășesc potențialele riscuri necunoscute. În cazul tinerilor însă, vaccinurile împotriva COVID-19 ar putea fi prea „costisitoare”, deoarece există riscuri necunoscute iar beneficiul individual este redus: „Pentru că tinerii prezintă un risc foarte scăzut de COVID-19. În același timp, beneficiul pentru sănătatea publică este mic, deoarece vaccinurile actuale nu sunt prea eficiente în prevenirea infecției și transmiterii”.

Filozoful italian nu crede că, cu vaccinurile pe care le avem, pașapoartele de vaccinare sunt o soluție bună, pentru că scopul „certificatelor verzi” este să reducă transmiterea, iar vaccinurile actuale nu fac asta prea bine. „O penalizare financiară ar fi mai bună, ca modalitate de suportare a costurilor asistenței medicale necesare în cazul în care aveți nevoie de spitalizare. Dar, din nou, acest lucru se aplică doar persoanelor în cazul cărora probabilitatea de a fi internat în spital este mai mare, nu în cazul tuturor.”.

În ceea ce privește compatibilitatea vaccinării cu dreptul de a decide asupra propriului corp, Giubilini spune că cele două pot fi compatibile, însă depinde de modul în care este implementată decizia.

„De exemplu, cu pașapoartele pentru vaccin, o persoană este liberă să refuze vaccinul, deși există un cost pentru a face acest lucru. Dar dacă costul este prea mare, de exemplu dacă sunt prea multe restricții pentru cei nevaccinați (n.n. cum se întâmplă astăzi în România), atunci autonomia asupra corpului cuiva este compromisă, pentru că o persoană nu are de ales în mod rezonabil decât să fie vaccinată pentru a avea o viață normală. Cu toate acestea, chiar și în acest caz, trebuie să ținem cont de faptul că nu există un drept absolut. Drepturile individuale trebuie să fie cântărite în raport cu interesul public. Este întotdeauna necesară o anumită echilibrare”.

În cazul vaccinării, este în joc un interes important de sănătate publică (reducerea poverii pe care COVID-19 o pune pe sistemul medical și pe societate), deci pașapoartele de vaccinare ar putea fi justificate dacă beneficiul probabil pentru sănătatea publică este suficient de mare – ceea ce depinde de tipurile de vaccinuri pe care le avem la dispoziție.

În concluzie, la modul teoretic vaccinarea este o alegere etică însă totul depinde de partea practică. Vaccinarea poate fi impusă ca o contribuție justă la un scop public important, dar e important să vedem cu înseamnă „just” și fum definim „scopul public”.

Alegerea pe care o facem are implicații relevante asupra riscurilor la care sunt expuși alți oameni, deci vaccinarea este și o alegere etică, nu doar o alegere personală. Cu toate acestea, trebuie să existe o anumită proporție între costul individual al vaccinării și beneficiul pentru alții. Dacă costul individual este prea mare în comparație cu beneficiul care poate fi atins, atunci nu există nicio obligație morală de a suporta acel cost.