Când stabilitatea executivă devine mai importantă decât dreptatea

Permanentizarea „stării de excepție” (Giorgio Agamben, 2020) și a guvernării nu sub domnia legii ci a fricii și „urgențelor” de tot soiul a produs o răsturnare a valorilor și principiilor, inclusiv cele democratice, anormalul devenind noul normal. Astăzi, tot ce a fost defect devine virtute și invers!

Frica de ruși și de război a luat locul fricii de virus și îmbolnăvire. După patru luni de război, a intrat în scenă noua frică: cea de sărăcie cauzată de creșterea prețurilor și a nivelului inflației. La iarnă, urmează frica de penuria energetică și de frigul din case.

În „starea de excepție” funcționarea normală a instituțiilor și a democrației este abandonată. Tocmai de aceea ea fost permanentizată de un stat tot mai puternic și tot mai insensibil la ce vrea demos-ul.

Doar în astfel de „stări” (a)normale stabilitatea executivă devine mai importantă decât dreptatea.

Doar în astfel de „stări” create și menținute de către deținătorii puterii putem ajunge în situația hilară că o instanță de judecată din România decide suspendarrea efectuării cercetărilor privind eventualul plagiat (furt intelectual) al premierului Nicolae Ciucă motivând că este nevoie de stabilitate în conducerea executivă a statului, mai ales în condițiile tulburi geopolitice de astăzi din regiune:

„Totodată, luând în considerare cariera profesională şi, în concret, cea politică a reclamantului (nn – Nicolae Ciuca), generarea unei astfel de ştiri are un impact major în credibilitatea electoratului şi a partidului, care poate să conducă la retragerea încrederii acordate, mai ales în contextul social şi politic actual, în care este nevoie de o stabilitate în conducerea executivă a statului.

De asemenea, astfel de sesizări neconforme sunt susceptibile şi de a deveni arme ale adversarilor politici, important de menţionat fiind şi faptul că sesizările şi declanşarea verificărilor având loc în scurt timp de la preluarea de către reclamant a funcţiei de prim-ministru al României.” (Hotarârea nr. 364/2022 din 01.03.2022 pronunțată de Curtea de Apel București)

Când „stabilitatea executivă” devine mai importantă decât dreptatea, înseamnă că de acum încolo oricând orice se poate motiva și justifica prin invocarea „stării de excepție”. Statul de drept a fost înlocuită cu o fantoșă. Iar când stat de drept nu e, nici democrație nu e…

În loc de epilog al pandemiei

O contribuție majoră, chiar esențială, în declanșarea pandemiei, dar mai ales în perpetuarea fricii populației în cazul COVID-19 au avut-o „autoritățile”: de la OMS, până la guverne, ministere ale sănătății, poliție, instituțiile pentru Situații de Urgență, etc. Ele au fost „ajutate” de mass media aservită și cumpărată care a transmit numai știri oficiale. Împreună, aceste două entități au inventat pandemia!

Pentru că pandemia a existat doar pentru că s-a vorbit despre ea. Timp de doi ani, celelalte subiecte au eșuat să-și facă intrarea pe agenda publică monopolizată de Covid-19. Realitatea din teren a fost amplificată de presă și transformată într-o veritabilă isterie.

Așa cum am mai afirmat, fără presă, pandemia nici nu ar fi existat. Dacă presa nu ar fi vorbit despre ea, poate nici nu aflam că există. Iar de prin luna februarie presa nu îi mai acordă atenție, fiind preocupată cu alte „știri” mai importante despre război, inflație, etc. Din punct de vedere mediatic, pandemia nu mai există. „Noul” coronavirus s-a învechit și a dispărut din discursul mass media. Deci, nu mai e nicio pandemie. Indiferent de realitate, de numărul de bolnavi, morți, vaccinați, etc.

După mass media, astăzi a venit și rândul „autorităților” să închidă subiectul.
În mod oficial, abia de astăzi putem spune că s-a terminat cu COVID-19 în România. De ce astăzi? Pentru că abia acum dispare informarea zilnică (oficială) despre numărul de cazuri, spitalizări și decese! Începând de astăzi dipar știrile oficiale zilnice despre COVID-19.

Ministerul Sănătății, condus astăzi de fostul reprezentant al României pe lângă OMS, a transmis presei că „de acum înainte veți primi o informare săptămânală privind situația COVID. Ea va fi transmisă în fiecare zi de luni (…) Informarea va fi săptămânală, similar cu ceea ce se face pe gripă. În această perioadă nu am mai avut decât un raport subunitar al ratei bazale de reproducere, iar numărul de cazuri, respectiv de spitalizare și ATI e redus.”

Așadar, în ciuda ratei foarte mici de vaccinare, România a reușit să scape de COVID-19. Aș vrea să felicit „autoritățile” pentru o astfel de realizare, însă ele nu au, din păcate, prea multe merite pe care să și le poată asuma. În afară, poate de faptul că au perpetuat (cu bunăștiință sau din prostie) panica și frica, transformându-le în stări de guvernare.

Despre vaccin la final de pandemie

Despre pandemia Covid-19 nu mai discută aproape nimeni. Avem pe cap multe alte probleme mult mai importante: războiul din Ucraina, criza energetică, inflația galopantă, etc.

După ce timp de doi ani, mass media ne-a ținut sub bombardamentul știrilor apocaliptice despre viruși, bolnavi și morți, astăzi, aceeași mass media tace. O tăcere de-a dreptul vinovată. Faptul că presa tace nu înseamnă însă că pandemia a luat sfârșit. Deși, mai corect ar fi să spunem că fără presă, pandemia nici nu ar fi existat. Dacă presa nu ar fi vorbit despre ea, poate nici nu aflam că există. Iar în momentul în care presa nu îi mai acordă atenția cuvenită înseamă că pandemia nu mai există. Este regula de bază a comunicării mediatice: apari la televizor și pe rețelele sociale, înseamnă că exiști. Nu ești pe TV, Instagram, Facebook, etc, înseamnă că nici nu exiști! Așa și cu noul coronavirus. Astăzi, el a dispărut din discursul mass media. Deci, nu mai e nicio pandemie. Indiferent de realitate, de numărul de bolnavi, morți, vaccinați, etc.

Ce nu ne spune mass media despre realitatea zilelor noastre: țări vaccinate aproape în totalitate se confruntă și acum cu un număr crescut de spitalizări și decese din cauza COVID-19, în timp ce codașele Europei și ale lumii la vaccinare au scăpat de virus.

Să luăm două exemple analizate și în trecut: Portugalia și România.

În perioada 12-25 mai, conform activenews.ro, Portugalia a avut 364.799 cazuri Covid și 426 de decese, asta în timp ce România a înregistrat doar 6.130 cazuri și 75 de decese.

Portugalia a raportat 94% vaccinați cu o doză, 86%, cu două doze și 63%, cu 3 doze, fiind campioană europeană și mondială la întrecerea de vaccinare în masă. Cu toate acestea, Portugalia avea, în 25 mai, 41 de decese, cu o medie pe 7 zile de 37 de decese. În aceeași perioadă, România a raportat un singur deces (în 25 mai) și o medie pe 7 zile de doar 4 decese. Media pe 7 zile a spitalizărilor a fost de 1.210 în Portugalia și de 868 în România. Asta în condițiile în care în România nu s-a atins obiectivul de vaccinare și avem doar 42% din populație cu două doze și 12% cu trei doze.

Deci, ce face vaccinul? Comparația demonstrează clar că așa zisul vaccin anti-COVID nu a fost deloc anti. El nu a funcționat, cel puțin nu în sensul său consacrat: nu a evitat contagiunea și nici mortalitatea. A fost doar o afacere extrem de profitabilă pentru un grup restrâns de cetățeni foarte bogați și foarte puternici.

Concluzii

La început ni s-a spus că vaccinul oprește infectarea și transmiterea COVID-19. Apoi ni s-a spus că reduce mortalitatea. Ambele informații „oficiale” ale „autorităților” au fost contrazise de realitate. Vaccinarea în masă nu a reușit să oprească răspândirea virusului, iar faptul că mureau mai mulți nevaccinați decât vaccinați se putea datora și procentului mic de vaccinați.

Astăzi, nu ni se mai spune nimic despre pandemie și nici despre vaccinuri. Știm doar că au costat foarte mulți bani, plătiți din bugetele publice, adică din banii noștri. Și mai știm că există stocuri foarte mari (plătite și/sau comandate), stocuri absolut inutile. Așadar, vaccinarea până acum a fost doar un succes financiar (pentru unii). Din punct de vedere medical, nu avem nicio certitudine. Doar foarte multe suspiciuni și la fel de multe semne de întrebare.

Astăzi procentul decedaților care au fost vaccinați tinde să îl egaleze pe cel al vaccinaților. În ce privește infectarea, cel puțin în România, 60% dintre vaccinați au fost depistați pozitiv la Covid.

Ceea ce se întâmplă în Portugalia, dar și în celelalte țări vaccinate, nu poate fi explicat decât într-un singur fel. Vaccinul nu funcționează și a fost o pagubă uriașă în bugetele naționale. Dacă nu a funcționat, bine ar fi ca măcar să nu dăuneze…

Ordonanță de urgență pentru modificarea Codului penal: o „greșeală” cu bătaie lungă!

În 2019, într-un moment politic important pentru președintele Iohannis și pentru PNL (pe atunci se luptau în stradă și în tranșeele Opoziției cu Dragnea și „ciuma roșie”), președintele a propus un referendum important, una dintre întrebări fiind dacă românii vor ca guvernul să mai modifice legi ale justiției prin OUG. Evident, românii au votat în majoritate pentru a nu se mai schimba niciun act normativ din domeniul Justiției prin ordonanță de urgență.

Trei ani mai târziu, după o hotărâre a Curții Constituționale, la propunerea unui ministru al Justiției de la PNL – adică de la ciuma galbenă și nu cea roșie – Guvernul penelist al președintelui Iohannis în coaliție cu „ciuma roșie” a modificat Codul penal prin OUG, evitând astfel „compromiterea foarte multor dosare aflate pe rolul instanţelor”.

Despre compromiterea referendumului popular din 2019 ministrul PNL nu a suflat o vorbă. Argumentul său pentru calea OUG a fost că nu litera referendumului contează, ci spiritul său. Nici măcar „societatea civilă” nu a mai avut reacția furibundă din perioada 2017-2019. Pasivitatea „luptătorilor” pentru statul de drept este de-a dreptul îngrijorătoare. Sau poate doar complice?

În fine. Ce s-a întâmplat, de fapt? Guvernul a îndreptat o greșeală făcând o altă greșeală: a reglementat prin OUG problema întreruperii prescripției, modificând astfel Codul penal, în condițiile în care referendumul din 2019 interzice ordonanțele de urgență în „domeniul infracțiunilor și pedepselor”. Referendumul consultativ produce efecte obligatorii negative, în sensul că e inadmisibilă legiferarea împotriva rezultatului său – CCR dixit.

Consecințele juridice ale acestei acțiuni guvernamentele sunt simple și exact pe dos față de ceea ce au spus că urmăresc: OUG-ul este neconstituțional pentru motive de formă și nu cred că va exista avocat de penal care să nu o invoce în același timp cu solicitarea constatării împlinirii termenului de prescripție. Conform unor specialiști, OUG-ul e neconstituțional o dată în plus pentru că aceeași reglementare a fost deja în stadiu avansat în Parlament, unde a trecut deja de o cameră.

Consecințele politice sunt că marele Guvern de coaliție pur și simplu și-a bătut joc de votul românilor de la referendumul din 2019. Acum știm exact cât valorează un referendum în România atunci când interesele „înalte” o cer. Fix zero!

Într-o democrație reală, nimeni și nimic nu pot fi mai presus de votul popular, de voința cetățenilor exprimată direct, fie la alegeri, fie la referendum. Cum România nu este o democrație autentică, la noi, sub un pretext bun – că scăpăm de infractori și de hoți, că trebuie să continuăm lupta și alte astfel de povești – poți și să scuipi pe votul popular. Nu doar că nu vei fi amendat de electorat, dar vei fi chiar aplaudat și răsplătit la următoarele alegeri. În același timp, o masă mare de oameni se îndepărtează de la politică și de la implicarea civică. Şi cu cât mai mulți români renunţă să participe la procesul democratic cu atât mai puțin legitim devine acesta.

Să nu ne mire faptul că în 2024, când vom avea patru rânduri de alegeri, la urne vor veni doar vreo 25% dintre români. Sau poate chiar acesta este scopul (ascuns) pe termen lung al acestui gest aparent greșit? Cu cât merg mai puțini la vot (doar activele partidelor), cu atât se câștigă mai ușor alegerile…

Volodimir și Greta

Asemănările dintre Volodimir Zelenski Greta Thunberg

„Mi se pare tot mai asemănător discursul lui Zelensky cu cel al Gretei Thunberg. Nu în conținut, cât în formă. Ambii folosesc ton ca de prooroci vechi-testamentari, a căror menire nu pare a fi alta decât aceea de a certa pe toată lumea, in corpore, într-o cheie musai moralistă (deseori, dacă ascultăm cu atenție, observăm că latura concretă, practică și pragmatică, punctuală, absentează: 90% din discursul lor e mustrare, apel generalist, linii directoare vagi și cu acoperire largă, dar tocmai de aceea periculoase). Impactul este în primul rând emoțional.

Frizând tupeul, ba chiar obrăznicia, ambii se prezintă într-o ținută „de luptă”, „de om simplu”, ca într-o armură din interiorul căreia ei ar certa „costumele” oficiale și instituționale. Dar ce atrage atenția este faptul că ambii își permit performance-ul ăsta în aplauzele furtunoase, ba chiar recunoscătoare, ale celor pe care ei îi ceartă fără menajamente și pe care, aparent, îi învinuiesc de toate relele lumii.

Și spun că atrage atenția pentru că – mie cel puțin – abia asta îmi arată că discursul lor aparține, de fapt, chiar celor care sunt ”certați”. Este un discurs ”tocmit”, este un discurs-„pretext”.

De aici și tupeul lor, pe care altfel nu și l-ar permite: îl au în așa măsură tocmai pentru că li se permite din plin. Ba mai mult, aș specula că-l au pentru că li s-a cerut să-l aibă.
Ei sunt ”mijlocitorii”, portavocile unui discurs de resetare legitimat moral de „cauza” bine garnisită emoțional. Nici Thunberg, nici Zelensky nu se adresează celor la care, aparent, se burzuluiesc: de fapt, nouă ni se adresează prin intermediul acelora. Sau mai clar: ne transmit nouă ceea ce vor cei cărora, chipurile, li se adresează.

În plus protejează „costumele” pe care le „ceartă”, prin faptul că ne țin nouă predici pe un ton pe care ”costumele” nu și l-ar permite fără riscuri.

Împachetarea celor doi în mantia eroică a unui martiraj cu jumătate de normă are rolul de a-i legitima în ochii noștri și de a brandui cerințele lor ca revendicări justificate moral.
De fapt, mai nimic din ceea ce ei cer nu absentează din agendele despre care auzim pe la toate marile summituri ținute de „greii” Pământului.

Pur și simplu ei sunt ”ipostazieri” controlate ale „vulgului” (adică ale noastre), solicitând puternicilor, pe un ton moralist (extrem de tolerat), grăbirea și implementarea unor măsuri și modificări care se află chiar pe masa de interese a acelora.

Nimeni și nimic nu-i boicotează. Nici o ușă nu le este închisă. Nici un cuvânt dur, al lor, nu pare să-i deranjeze pe cei puternici, ba chiar dimpotrivă. Și abia asta este cam ciudat. Și abia asta mă deranjează.”

Sursa: Silviu Dancu, R3media

Next level

Timp de doi ani ne-am „luptat” cu virusul și pandemia. Am „luptat” până am obosit. Că de biruit nu am reușit să biruim în ciuda tuturor măsurilor de prevenție și a tuturor vaccinurilor și rapelurilor. Am scăpat de pandemie doar pentru că virusul s-a transformat și s-a adaptat, evitând să ne omoare. Trebuie să recunoaștem că meritele noastre – ale pacienților sau ale experților, guvernanților, etc. – sunt reduse. În schimb, în acești doi ani am avut ocazia să ne antrenăm, am dobândit experiență în crize. Suntem hârșiți în rele. Pe cale de consecință, ar trebui să facem față noilor crize ce se profilează.

Pentru că nicio veste bună nu vine singură. Când am crezut și noi că scăpăm de rele, iată că, liderii planetei fac profeții apocaliptice.

Inflaţia se află la cel mai înalt nivel ale ultimilor zeci de ani în economii majore, inclusiv în Statele Unite şi Uniunea Europeană. Conflictul din Ucraina s-a internaționalizat iar repercusiunile sancțiunilor impuse Rusiei le simțim cu toții mai ales în domeniul pieţelor petroliere şi alimentare. Situația este agravată și de blocajele cauzate de Covid-19, mai ales în China, unde criza pare fără un sfârşit clar: Shanghai-ul este în continuare blocat, iar politica „Zero Covid” a Chinei nu duce nicăieri. În plus, avem la orizont un nou conflict militar între China și Taiwan. Tabloul apocaliptic este completat de apariția variolei maimuței, cu posibile mutații ce se pot transforma în pandemie.

Întruniți la Davos, liderii lumii anunță deja vremuri grele și se pregătesc de Marea Resetare: monetară, energetică, alimentară și sanitară. Sau mai corect ar fi să spunem că acești lideri continuă resetarea Începută sub vremurile COVID-19.

În lumina noilor „amenințări” (mai mult sau mai puțin reale și mai mult sau mai puțin inventate), cu un război în plină desfășurare chiar la granițele noaste și cu un alt potențial război în pregătire (mă refer la posibila intervenție armată a SUA în cazul în care China anexează Taiwanul) ce va escalada într-un conflict mondial, „lupta” noastră pentru libertate și împotriva măștilor și a măsurilor abuzive ale „autorităților” a căpătat valențe nebănuite. În comparație cu coșmarul care stă să înceapă (săracie, foamete, frig, moarte și frică), visul urât numit „noul coronavirus” pare de-a dreptul acceptabil.

Ne-am revoltat vizavi de închisul noaptea în coteț sau purtatul botniței? Să văd eu cine va mai avea curaj să comenteze în fața amenințărilor dictatorilor sângeroși de la Moscova sau Beijing!

Nu am „crezut” destul în Sars-CoV-2? Stați să vedeți câți „(prea)credincioși” va avea variola maimuței, boala nouă pentru care anul trecut un ONG american sponsorizat de Warren Buffet, Bill Gates și Ted Turner (trei dintre cei mai bogați oameni din SUA și de pe planetă) a făcut deja o simulare a unei pandemii… În simulare, totul urma să înceapă în luna mai 2022. În realitate, mai întârzie totuși câteva zile. Cel puțin până când Organizația Mondială a Sănătății (OMS) va primi puteri sporite, de-a dreptul totalitare sub pretextul „pregătirii sistemelor de sănătate pentru urgențele de sănătate publică”. Este vorba despre instituirea unui tratat internațional de sorginte chinezo-fascistă prin care OMS va ajunge un fel de minister global al Sănătății cu atribuții directe de prevenire și gestionare a pandemiilor.

Anul trecut, oamenii care au ieșit în stradă să protesteze împotriva abuzurilor au fost bătuți de „autorități” pentru a le fi protejată sănătatea. Democrația a fost abandonată iar frica a devenit un mod de guvernare. Nu ne-a intrat încă (destul) frica în oase? Nu e nicio problemă, trecem la nivelul următorul. Stați să vedeți ce (mai) urmează…

Lecția Eurovision

Sunt foarte mulți în România care spun că lecția pentru noi după scandalul de la Eurovision (juriile din șase țări, inclusiv România, au fost eliminate din calculul notelor finale, organizatorul concursului – Uniunea Europeană de Radio și Televiziune (EBU) – explicând că au fost identificate anumite tipare de vot incorecte) ar trebui să fie că la alegeri nu contează cine și câți votează, mai important este cine numără voturile (o celebră butadă atribuită lui Stalin).

Alte voci spun că voturile date de juriul din România au sunt furate tocmai de către cei care ne ceartă pentru că suntem cei mai corupți și hoți din Uniunea Europeană. Astfel am fost furați tocmai de către cei care ne dau lecții de democrație și stat de drept.

Nu lipsesc nici vocile care interpretează evenimentele prin prisma relației de vasalitate pe care românii ar fi avut-o de-a lungul istoriei cu marile puteri europene. De fapt, ne mințim singuri când vorbim despre aliați și parteneri, pentru că, în realitate, avem doar stăpâni. Iar umilința suportată la ultima ediție a Eurovision-ului nu ar fi nicio noutate. Ea se înscrie într-un șir lung de alte umilințe pe care a trebuit să le suportăm prin prisma statutului nostru de națiune de rangul al doilea.

Nu aș vrea să adopt niciuna dintre aceste viziuni sumbre, însă nu pot să nu observ că tot scandalul românesc de la Eurovision și ”succesul” neașteptat al Ucrainei din acest an ne arată că, de fapt, festivalul-concurs nu a fost despre muzică. Și nu mai este despre muzică de mulți ani. De când voturile se acordă nu în funcție de valoarea artistică, ci de tot felul de cumetrii mai mult sau mai puțin politice.

Șlagările adevărate au dispărut de mult de pe scena Eurovision și au fost înlocuite de show-urile minorităților sexuale sau ale unor excentrici. Anul acesta le-a venit rândul ”victimelor” lui Putin să triumfe pe scenă. Alții nu aveau cum… Sunt aproape convins că, în curând, bravii ucrainieni vor triumfa și pe câmpul de luptă, indiferent de finalul războiului.

Lista câștigătorilor Eurovision din ultimii 20 de ani, cu una sau două excepții, relevă o realitate tristă: necunoscuți au fost înainte de a câștiga, la fel de repede au fost uitați imediat după ce au „câștigat”. Să luăm un exemplu aleator. Melodia „Arcade” interpretată de olandezul Duncan Laurence, câștigător în 2019, vă sună cunoscut? Stați liniștiți, nimeni nu e perfect!

Un „show” gomflat artificial, care nu a produs nimic cu adevărat valoros, în schimb a tocat zeci și sute de milioane de euro din bani publici. De pe urma Eurovision, cel mai mult au câștigat funcționarii de la televiziunile publice implicați în organizare.

Eurovision nu este de ani buni nimic altceva decât instrumentul străveziu de propagandă folosit pentru a promova diverse agende ”progresiste” și politically corecte de la Bruxelles. Eurovision funcționează precum Uniunea Europeană: dacă nu ne place, nu putem face altceva decât să nu mai participăm. Sau putem vota un RoExit.

Piedone, abuzul în serviciu și dreptatea

Cristian Popescu, primarul sectorului 4 din București, cunoscut drept ”Piedone” a luat 4 ani şi 6 luni de închisoare cu executare  în legătură cu eliberarea autorizaţiilor de funcţionare pentru tragedia de la clubul Colectiv.

Ce a făcut Piedone mai exact? A semnat niște hârtii. Ca primarul. „Onorata instanță” a încadrat această faptă la infracţiunea de abuz în serviciu. Temeiul legal – „abuzul în serviciu” – este uun concept pe cât de general și imprecis, pe atât de drag procurorilor și poporului. Unii au și ieșit în stradă ca să apere „statul de drept”.

Nu am aflat până acum în ce a constat abuzul de serviciu și cum s-a produs încălcarea legii. În orice caz, nicio vorbă despre vreo faptă de corupție săvârșită de primar. Primarul nu a fost prins cu șpaga, nici cu presiuni asupra angajaților. Și asta în ciuda faptului că, la momentul respectiv, tragedia de la Colectiv a fost folosită ca pretext pentru lansarea celebrului slogan ”Corupția Ucide!”, un slogan de care a profitat cine a trebuit pentru a da ”progresiștilor” din piețe partidul pe care îl așteptau. Partid care între timp s-a fâsâit precum „lupta” împotriva corupției…

Așadar, celebrul abuz în serviciu a mai făcut o victimă. Politică.

Din ditamai Primăria Sectorului 4 niciun funcționar nu a fost vinovat pentru autorizarea unui spațiu necorespunzător.  Toți au fost achitați. Doar Primarul a fost găsit vinovat. De parcă Piedone ar fi trebuit să efectueze controalele, el ar fi semnat în locul departamentelor abilitate și în locul tuturor celor plătiți pentru a verifica și răsverifica dacă spusele patronilor sunt conform realității. Spre deosbire de alte instituții, la Sectorul 4 șeful nu nu semnează ultimul, după ce își dau avizul nici nu știm câte direcții din primărie.

Să ne înțelegem! Acesta nu este un text despre vinovăția sau nevinovăția lui Piedone, stabilită de o instanță judecătorească. Nu sunt în măsură să apreciez dovezile, pe care nu le cunosc doar parțial, din verdictele antepronunțate ale presei. E un comentariu asupra unui paradox pe care nu-l înțeleg.

Înțeleg, în schimb, că în România, justiția televizată și transformată în spectacol de Băsescu și Kovesi, a trebuit să facă astfel încă să mai cadă un cap… și nu orice cap, ci unul care să poată fi dat ca exemplu și să astâmpere setea de sânge a poporului. Ca și în cazul Dragnea. Apropo, în tot dosarul lui Dragnea – în care au fost implicați mai multe persoane – a fost condamnat doar un singur om. Nu făptașul, ci așa zisul instigator. Politicianul care ieșea în evidență…

Revenind la cazul Piedone, în acest dosar sunt mai mulți condamnați, aproape toți cei direct implicați în „prostia” de a aprinde artificii într-un spațiu închis: patronii localului dornici să facă banii cu orice preț, chiar și punând în pericol viața clienților; pirotehniștii care au executat „prostia”; pompierii care au permis funcționarea clubului Colectiv, deși știau că localul nu deține aviz de securitate la incendiu; primarul care a semnat avizul de funcționare. Funcționarii din cadrul Primăriei au fost însă achitați. Doar șeful lor a fost pedepsit. Ciudat, nu-i așa? 

Și acum puțină istorie. Din dorința de a simplifica birocrația din administrația publică, la începutul anilor 2000, Guvernul Năstase a înlăturat obligativitatea depunerii autorizației de prevenire și stingere a incendiilor pentru obținerea acordului/autorizației de funcționare și a înlocuit-o cu o simplă declarație pe proprie răspundere. Iar primarii din întreaga țară au fost obligați prin lege să dea autorizații de funcționare tuturor celor care doar afirmau că îndeplinesc condițiile legale.

În anul 2000 exista un formular cu care agentul economic mergea la primărie atunci când solicita autorizația de funcționare și pe acel formular trebuia să aibă ștampila de la toate instituțiile abilitate inclusiv de la ISU/ pompieri. Dacă nu se găsea ștampila ISU pe formular nu se elibera autorizația de funcționare! Această lege s-a abrogat în 2002 și s-a introdus declarația pe propria răspundere privind îndeplinirea condițiilor de prevenire împotriva incendiilor.

Mai întâi a fost Hotărârea Guvernului nr. 573 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea procedurilor de autorizare a funcționării comercianților. A fost apoi proiectul inițiat tot de Guvernul Năstase, transformată în Legea nr. 359 din 8 septembrie 2004 privind autorizarea funcționării persoanelor juridice. Această lege la art. 15 alin. 1 lit. b) prevede că: ”în vederea eliberării de către biroul unic din cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal a certificatului de înregistrare conținând codul unic de înregistrarea (…) solicitantul are obligația să depună, odată cu cererea de înregistrare și actele doveditoare, declarația tip pe proprie răspundere, semnată de asociați sau de administratori, din care să rezulte, după caz, că: (…) persoana juridică îndeplinește condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică în domeniul sanitar, sanitar veterinar, protecției mediului și protecției muncii, pentru activitățile precizate în declarația tip”.

Practic, această prevedere legală a scos primarii din procesul de autorizare și le-a dat doar un rol decorativ, formal. Legea aceasta a permis să se întâmple tragedia de la Colectiv dar și alte incendii soldate cu victime! De exemplu incendiile din spitalele morții din ultimii ani. Pentru care nu a fost tras nimeni la răspundere. De vreo condamnare ce să mai vorbim…

Ziarul Cetățeanul a solicitat primăriilor de orașe să spună cum au eliberat autorizații de funcționare pentru agenții economici, înainte de 30 octombrie 2015, data producerii tragediei din Clubul Colectiv. Fără nicio excepție, municipalitățile au răspuns că, respectând legislația în vigoare la acea dată, au eliberat autorizațiile de funcționare pe propria răspundere a agenților economici că vor obține avizul PSI.

Iată ce spune, de exemplu, Primăria Oradea: „Verificarea existenței avizului/autorizației privind securitatea la incendiu în spețele deduse analizei exced competenței funcționale a aparatului de specialitate al Primarului Municipiului Oradea. (…) Răspunderea pentru respectarea tuturor normelor privind securitatea la incendiu revine exclusiv beneficiarului acordului de funcționare/autorizației pentru desfășurarea activității”.

Culmea este că fix pompierii îi avertizează pe edilii să nu-și bage nasul în treburile pompierilor, pentru că nu au niciun fel de atribuții.

Astfel, în dosarul în care a fost condamnat Piedone s-a regăsit o adresă de corespondență purtată între viceprimarul Sectorului 2 de la acea vreme, Dan Cristian Popescu, și Inspectoratul pentru Situații de Urgență (adresa nr. 1367118/19.03.2019), prin care șefii instituției comunicau reprezentantului Primăriei: ,,Nici primarul și nici o altă persoană desemnată de acesta (n.r. în acest caz directorul general al Poliției Locale) nu are acoperire legislativă în a executa controale, constatări contravenții și aplica sancțiuni contravenționale în domeniul apărării împotriva incendiilor (…) în concret, nu are acoperire legală în a desfășura activitățile menționate anterior la instituții și operatori economici care nu sunt în subordinea consiliului local sau nu aparțin domeniului public și privat al unității administrativ teritoriale”.

În aceste condiții, condamnarea lui Piedone miroase de la o poștă a condamnare politică. Stau să mă întreb: oare dacă tragedia „Colectiv” era la Sibiu, mai era băgat primarul la închisoare ?

Tragedia de la „Colectiv” a fost folosită în scop politic în 2015 pentru a înlătura PSD de la guvernare de către actualul președintele Iohannis și cercul de putere din jurul său. Din acest motiv, nimeni nu a fost, de atunci și până astăzi, interesat să afle adevărul sau să facă dreptate! 

Ieri, s-a consumat doar un act de procedură în justiție. S-a pronunțat o sentință definitivă, însă nu s-a făcut dreptate! 

PS. Cozmin Gușă interpretează sentința dată lui Piedone ca fiind un exemplu de a disciplina primarii care îndrăznesc să miște-n front. Voi ce ziceți?

Epidemia de prostie

Obezitatea a atins „proporții epidemice” în Europa, afirmă Organizația Mondială a Sănătății. Așa ceva! Când am crezut și noi că am scăpat de o pandemie, iată, că un alt dușman ne pune viețile în pericol.

Un raport științific (nu se putea se fie altfel) arată că această boală provoacă peste 200.000 de cazuri de cancer și 1,2 milioane de decese pe an. Prevalența obezității în Europa este mai mare decât în orice altă parte a lumii, cu excepția Americii.

Practic, mai mult de jumătate (59%) din lumea bună, adică cea occidentală și civilizată a ajuns supraponderală. De la prea multă bunăstare!

„Norocul” nostru este că Putin a declanșat operațiunea sa militară specială în Ucraina, iar comercianții noștri (cinstiți, dar hapsâni) au profitat de situație și au mărit prețurile la alimente, forțându-ne să cheltuim mai mult sau să mâncăm mai puțin.

Deci, Putin nu doar că a reușit să oprească pandemia Covid-19, dar ne ajută și să slăbim, să ducem o viață mai sănătoasă și astfel să învingem obezitatea! Criza alimentară și foametea sunt cele mai bune remedii împotriva acumulării de kilograme și a grăsimilor umane.

Filosoful italian, Giorgio Agamben vorbea despre permanentizarea „stării de excepție” ca modalitate prin care guvernările eludează legea și calcă în picioare drepuri și libertăți, în timp ce Corey Robin avertiza despre noua guvernare prin frică. Cam asta se întâmplă în lumea noastră, doar că noi nu vrem (încă) să credem.

Aștept ziua în care Organizația Mondială a Sănătății va decreta oficial și epidemia de prostie. Cred că nu mai avem mult de așteptat…

Verde capitalist

Câteva gânduri de stânga apropo de mașinile electrice și politicile „verzi”, atât de la modă în zilele noastre.

Mașinile full electric sunt scumpe și foarte scumpe. Costă de la 30.000 euro și pot ajunge chiar și peste 100.000 euro. La banii aceștia, cine își permite să le cumpere? Doar cei bogați!

Pentru mașinile electrice nu se plătesc impozite și se creează stații rapide de încărcare pe banii contribuabililor, iar curentul electric la unele stații este gratis. Ba mai mult, cumpărătorii unor astfel de mașini primesc chiar și voucher tot din bani publici.

Deci din taxele celor mulți și săraci se plătesc facilități și combustibil pentru cei bogați care nu plătesc nici impozit pe niște mașini foarte scumpe. Cu alte cuvinte, păturile cele mai sărace, adică cei 80-90% a populației, care muncesc cel mai mult şi trăiesc cel mai sărac îi subvenționează pe cei bogați și puțini: 82% din toţi banii câștigați pe planeta noastră ajung la 1% din populaţie.

Curat capitalism! Și e un capitalism verde. De la culoarea (verde) a banilor, a dolarilor americani mai exact.

E bună politica asta „verde” cu ecologizarea. Însă nu pentru săraci. Ei vor continua să muncească pentru salariul minim din care își permit să cumpere, eventual, doar mașini second-hand aduse din străinătate sau mașini noi ieftine și mai puțin performante. Deci, mai puțin verzi.

Cei bogați cu mașini de sute de cai și care plăteau impozite mari, de acum, fiind trecuți la modul ecologic, pentru mașini chiar mai puternice și mai scumpe, vor plăti impozit zero. În timp ce aceștia au beneficii și profit pe toate planurile – de la achiziționarea mașinii până la întreținere și taxare – contribuabilii mai sărmani se pot bucura de un mediu mai curat.

Vedem, așadar, că mașinile electrice sunt, prietenoase nu doar cu mediul înconjurător, dar și cu mediul capitalist. Mai ales cu buzunarele capitaliștilor bogați. Unii plătesc – cei saraci, iar alții profită. Până la urmă acesta este și esența sistemului capitalist.

Întrebarea (retorică) de final este dacă poporul sărăcit (la buzunare) a fost oare „ecologizat” (a se citi sărăcit) și la creier?