Dubito, ergo cogito

De la Descartes (1637) încoace, știința se bazează pe principiul fundamental “dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum.” (“Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist.”). Pentru a evolua, știința s-a contrazis inevitabil pe ea însăși. Singurii care nu au avut nicio îndoială (cel puțin nu era exprimată public) au fost preoții, dogmaticii. Oamenii de știință au avut tot timpul mai multe întrebări decât răspunsuri. Și este firesc să fie așa!

În contextul actual de pandemiei, „autoritățile” ne spun să “credem” fără să avem nicio ezitare. Dar cum să nu ai ezitări și îndoieli? E normal să avem, mai ales că eșecul ține de știință. Mulți dintre oamenii de știință s-au contrazis uneori flagrant în ultimii ani. Și nu doar între ei, ci chiar și pe ei înșiși. Nimic nou și nimic rău nici în asta.

De exemplu, mai țineți minte cum ni s-a spus, anul trecut, că vaccinarea oprește răspândirea virusului? Așa „sugerau” datele științifice de atunci! Astăzi, avem dovada că oamenii de știință au greșit: cei mai mulți infectați sunt în rândurile celor cu 3 doze de vaccin. Nu spun că oamenii de știință sau că „autoritățile” au mințit. Spun doar că trebuie să acceptăm că (și) ei pot să greșească. Și că suntem îndreptățiți să nu credem orbește în „sugestiile” lor.

Este însă inacceptabil să ni se ceară “supunere totală” cu privire la “adevărurile științifice”, câtă vreme, pe de o parte, nu există consens în rândul oamenilor de știință, iar, pe de altă parte, nu există consens nici măcar în mintea aceluiași om de știință.

Cine vrea de la noi supunere totală în fața “științei” n-are nicio legătură cu știința și nici cu democrația, ci doar își ascunde intențiile reale după paravanul „științific”.

A te îndoi (“dubito”) de concluziile oamenilor de știință și de propriile tale concluzii este însăși esența științei! Nu supunerea oarbă și nu credința! La baza științei stă îndoiala, nu supunerea și nu credința în știință sau în „eroi”!

Ce poate fi pus la îndoială cu privire la așa-zisele “teorii ale conspirației” poate și trebuie să fie fi pus la îndoială și cu privire la “adevărurile științifice contradictorii” enunțate de „autorități”. Fără a fi puse la îndoială “adevărurile științifice” se pot transforma în dogme, iar riscul este să ajungem să credem în dogme greșite și să aflăm prea târziu…

Așadar, îndoiește-te pentru a gândi, cercetează și caută informația, păstrează o doză de îndoială privind „informațiile oficiale” și nu te baza pe bunele intenții ale altora, nici măcar ale „autorităților”. În final, decide în cunoștință de cauză.

P.S. Acest text a pornit de la ideile lui Liviu Pleșoianu ( exprimate pe data de 11.01.2022 pe platforma Facebook) și se dorește un text „pro-gândire”.

Variațiuni pe marginea unui proverb clasic

În această lume pandemică plină de necunoscute, singurii pe care mi-e ciudă sunt cei care au doar certitudini și nicio îndoială. Mi-e ciudă pe cei care nu se îndoiesc de „știința” autorităților și mi-e la fel de ciudă și pe „conspiraționiști” și „anti-vacciniști”. Ei măcar nu își mai bat capul cu întrebări existențiale inutile.

Pentru că, așa cum spune un proverb clasic, „unde-i multă minte este și prostie pe măsură”.

O variantă mai veselă a aceluiași proverb zice că „mintea multă și prostia pe măsură se întâlnesc în capul unui singur om pentru că polii opuși se atrag”.

Există și o variantă filozofică care ne amintește că „inteligența și prostia sunt albul și negrul, ying-ul și yang-ul, răul și binele sau, altfel spus, îndoiala și certitudinea”. Da, da! Ați citit bine! Certitudinea și îndoiala merg împreună!

În fine, există și versiunea moral-juridică a aceluiași proverb: „oamenii inteligenți sunt ezitanți și mereu preocupați de morală, lege sau de alte repere, dar imbecilii sunt siguri pe ei și nu-și fac probleme în privința moralității, legalității sau utilității activității lor”.

Alegeți voi proverbul care vi se potrivește!

Gândirea critică în luptă cu ”autoritățile”

De când cu pandemia COVID-19, ”autoritățile” ne cer să ne informăm doar din surse oficiale, adică informațiile pe care ni le pun ei la dispoziție. Tot ceea ce spun aceste ”autorități” trebuie considerată literă de lege și orice informație care contravine poziției oficiale trebuie respinsă. O astfel de abordare ține de ”lupta” cu pandemia și cu știrile false. Se pornește de la premisa (falsă) că doar ”autoritățile” pot fi deținătoarele adevărului. Pe cale de consecință, orice punct de vedere contrar adevărului oficial este considerat mincinos și manipulator. Critica la adresa ”autorității” este nu doar respinsă ca fiind nefondată (din start, fără nicio cercetare), dar e și condamnabilă: oamenii nu trebuie să critice ”autoritățile” care se „luptă” cu pandemia, oamenii au obligația de a asculta de ”autorități”, pentru că doar așa vom învinge virusul și vom opri pandemia. Altminteri, dacă dăm crezare știrilor ne-oficiale și punem la îndoială măsurile ”autorităților”, nu avem nicio șansă și pierdem „lupta”!  

Acest discurs belicos și autoritar ar trebui să de-motiveze oamenii să-și pună întrebări și să caute răspunsuri. Ei trebuie doar să asculte de ordinele ”autorităților” și să creadă în descoperirile științei. Desigur, doar în ce spune și livrează știința oficială, „autorizată” de guvernanți. Orice altă știință (care contrazice, poate, știrile oficiale) este considerată ocultă. Cine îndrăznește să gândească altfel decât „autoritățile”, în mod critic la adresa acestora și a „eroilor” zilei este catalogat conspiraționist, negaționist, antivaccinist, analfabet funcțional, etc.

Gândirea critică, lăudată în alte vremuri, astăzi, a ajuns să fie socotită o adevărată erezie. Pandemia și criza sanitară nu acceptă îndoiala declanșată de gândirea critică. În criza sanitară toți trebuie să gândim la fel și să nu avem decât certitudinile oficiale asigurate de ”autorități”. Oamenii sunt îndrumați să citească știri oficiale și să accepte doar ceea ce spun ”autoritățile”. Este un model care așază în centrul său ”regurgitarea” informației ”științifice”, servită de specialiștii statului. Știința oficială a ajuns o adevărată religie a ”autorităților” și ca orice religie, ea are nevoie de credincioși nu de gânditori critici.

Gândirea critică implică să citești și să aduni informații, din mai multe surse, dar mai important, în mod necesar implică să pui întrebări în legătură cu informațiile obținute, să pui împreună bucăți de informație disparată și, pe baza acestui proces cognitiv, să formulezi idei proprii și opinii fundamentate și argumentate. Gândirea critică presupune însă și un alt lucru: să ne gândim și la ceea ce nu s-a spus, nu s-a scris și nu a fost menționat. Chiar mai mult decât atât: să reflectăm și asupra motivelor pentru care nu s-au spus, scris sau menționat anumite lucruri, informații, etc.

Într-adevăr, gândirea critică înseamnă un efort intelectual mult mai mare decât simpla ”îngurgitare” a informațiilor gata pregătite de alții. E mult mai greu să gândești cu mintea ta decât cu mintea altora. Și, în vremuri de criză, poate fi de-a dreptul periculos: poți să ajungi, inclusiv, la concluzia că ”autoritățile” nu dețin adevărul absolut, că „eroii” nu sunt reali și că, uneori, chiar și „eroii” luptei anti-COVID te manipulează și te mint! În timpul pandemiei, este periculos (pentru ” autorități”) să gândești critic pentru că ajungi să uiţi de inamicul invizibil și să ai îndoieli, să refuzi informația oficială, să nu ai încredere în „eroii” oficiali și în „autorități”, ba chiar ajungi să ”lupți” cu ei pentru drepturile și libertățile tale.

Continuă cruciada împotriva plagiatorilor

După ce useriștii au ieșit de la guvernare și PNL s-a aruncat în brațele PSD, deontologii de serviciu s-au reactivat și au reîncălzit o ciorbă mai veche, dar de succes: ei au început o nouă cruciadă împotriva plagiatorilor, hoții care nu fură bani ci idei. Din fericire pentru deontologi și demagogi, balta are pește din belșug! Mulți dintre cei aflați astăzi în funcții publice înalte și-au luat titlurile academice încălcând regulile și etica cercetării științifice. Așadar, „cruciații” nu fac altceva decât să se folosească de materialul clientului, ascuns din belșug prin tot felul de biblioteci și anale. Timp să ai să pescuiești, că sigur prinzi ceva în năvod…

Ultimul pe lista „plagiatorilor” demascați de presa liberă și progresistă este tocmai Ciucă al nost’, prim-ministru în Guvernul de coaliție al lui Iohannis, Iohannis care în 2014 ne spunea că oricine care plagiază – chiar și trei rânduri – trebuie să se retragă din funcția publică. Ori, Ciucă pare-se că a plagiat vreo 42 de pagini din 138… Și nu e singurul din actualul guvern care are emoții. „Cruciații” deontologi salvatoriști amenință că urmează la rând alți doi miniștri!

Pe de altă parte, chiar dacă are o teză de doctorat lipsită de valoare științifică și plagiată, premierul Nicolae Ciucă nu are de ce să își facă griji. Ultima persoană cu funcție în statul român care s-a aflat în situația asta nu doar că nu s-a retras ci, din contră, a fost promovată și pusă șefă la Parchet european anti-corupție, fiind „albită” de Iohannis și de deontologi (ditamai CNATDCU* a stabilit că sunt „probleme în 4% din teză” și că „retragerea titlului ar fi o sancțiune excesivă”). Stau să mă întreb, „dottore” Ciucă unde ar mai putea fi promovat (pentru a scăpa de el) că deja a atins pragul incompetenței sale?

PS. O reacție ironică la „povestea” plagiatului lui Ciucă a avut și fostul premier Victor Ponta, găsit și el pe vremuri cu probleme de plagiat la teza de doctorat: „Domnul Ciucă să își vadă de problemele din energie, sănătate, educație, finanțe! Pentru scandalul cu plagiatul îmi dau eu demisia„.

*Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare

Sistemul imunitar și „lupta” cu pandemia

Răspunsul imun este diferit de la o persoană la alta, de la un organism la altul. Pentru că fiecare dintre noi avem un sistem imunitar „personalizat” și complex.

Unii contactează foarte ușor toţi microbii și virușii care le ies în cale, alții nu se îmbolnăvesc apoape niciodată. Știința nu are încă toate răspunsurile privind modul de funcționare al acestui sistem complex. Mai sunt mule de studiat pentru a înțelege cum funcționează în detaliu aceste mecanisme de autoapărare complexe, mai ales în anumite cazuri particulare.

În ciuda acestei complexități și specificități, în pandemia coronavirus, „autoritățile” din lumea-ntreagă au aplicat în mod ne-diferențiat aceeași „soluție” la toată, fără a cunoaștere prealabilă a specificului fiecăruia dintre noi. Vaccinul anti-COVID a ajuns soluția universală. Cică e bun la toată lumea, chiar dacă nu e deloc bun să oprească pandemia. Eventual, te protejează să nu mori.

Nu contează nici faptul că la unii are efect și la alții nu are (dovadă că după 3 doze, unii tot au fost infectați) sau produce efecte secundare. Nu contează cât de bine sau rău funcționează în a opri pandemia. Soluția unică și „singura șansă” a fost aplicată fără a se ține cont de specificul pacientului, de specificul răspunsului său imun.

Astăzi, poți merge la vaccinare ca la supermarket: fără nicio pregătire, fără nicio analiză. Poți să mergi și în stare de ebrietate sau „fumat”, tot vei ajunge vaccinat. Pentru că obiectivul „autorităților” este să aibă cât mai mulți vaccinați și nu cât mai puțini bolnavi.
Vaccinarea a ajuns ca „tratamentul” popular al răcelii: toată lumea înghite paracetamol și vitamina C, chiar dacă știm că nu prea funcționează… Pe unii îi ajută, pe alții deloc și e mai mult o soluție placebo. Și un fel de loterie.

Nici nu se pune problema unei scheme preventive sau de tratament după specificul pacienților. Tratamentul diferențiat nu face parte din „arsenalul” luptătorilor anti-COVID. Ei „luptă” cu aceeași armă în fiecare situație. Stau să mă gândesc însă cât de „științifică” (mai) este o astfel de abordare?

Sursa foto: Rador.ro

Liberalism şi comportament „liberal” în caz de COVID-19

Dacă am fi trăit într-o democraţie reprezentativă liberală autentică (conform manualului de doctrine politice), în care „autoritățile” respectă drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, criza sanitară ar fi fost gestionată astfel:

Guvernanții liberali recomandau cetățenilor un anumit tip de comportament social şi anumite tratamente medicale, iar cetăţeanul ţinea cont sau nu de acele recomandări în funcţie de sfatul medicului său şi de calculele sale personale.

Statul și guvernanții liberali tratau cazurile grave de covid, în limitele asigurate de sistemul medical public. Cine dorea mai mult și avea posibilități financiare, se trata la privat, pe bani.

În relaţia cu statul, în orice democraţie liberală noi suntem cetăţeni, nu pacienţi. Ce am trăit în ultimii doi ani – cu guverne și prim-miniștri „liberali” – e greu de spus ce a fost, însă un lucru e cert: a fost departe de liberalism și de o conducere democratică!

Cât mai e până când vaccinarea obligatorie va fi ”corectă politic”

Vaccinarea îţi dă posibilitatea de a nu te îmbolnăvi grav, dar nu te fereşte de boală, iar impunerea unei vaccinări forţate, printr-o directivă europeană, ar fi un dezastru care ar rupe Uniunea Europeană, este de părere istoricul Marius Oprea într-un comentariu semnat pentru Mediafax.

„Nu numai la nivelul Europei, ci chiar în interiorul comunităţilor mici, sau şi al familiilor sînt poziţii diametral opuse şi ireconciliabile, cu privire la vaccinare. Vaccinarea obligatorie e o prostie, iar să se ajungă la vaccinare din şase-n şase luni, e o ficţiune. Dar, multe prostii s-au văzut legiferate, ca ”directive”, sau măcar ”recomandări” – devenite cvasi-obligatorii.

Parcă se coace ceva, la nivel european, deja, de la Macron citire, care s-a dezlănţuit împotriva nevaccinaţilor. Recent, a început şi ministrul sănătăţii federal din Germania, să-i cînte în strună. Ori, cînd francezii şi germanii vorbesc pe-aceeaşi limbă, se coace o ”directivă europeană”. Aşa ceva ar fi un dezastru pentru UE: s-a văzut, de la bun început, că vaccinul nu ne uneşte, ci ne dezbină.

În România a început Omicronul să-şi facă de cap, ca în întreaga Europă. Dar nu mai e panica de altădată. Nu atît că ne-am obişnuit cu virsusul, ci mai degrabă el s-a obişnuit cu noi şi nu ne mai ucide. Seamănă, în situaţia celor vaccinaţi, din ce în ce mai mult cu o răceală, după cum au spus mai mulţi medici, inclusiv din România. În schimb, cei în continuare alertaţi rămîn unii politicieni, mai ales în Europa. Toţi aceştia vor vaccinare şi nimic altceva. Pune paie pe foc şi scandalul cu Novac Djokovik, din Australia, care şi pe pro-vaccinişti moderaţi, care văd în vaccin o soluţie, dar nu o minune, i-a iritat.

Ar fi cel mai prost moment ca, la nivel european, să se nască vreo idee cam cum a fost aceea a comisarului european Helena Dalli, de a-l interzice pe Moş Crăciun, în preajma Crăciunului. Iar acum, pe fondul răspîndirii Omicron, să se impună vaccinarea obligatorie, deşi virusul nu ucide, decît în cazuri rare şi mai ales pe cei nevaccinaţi şi cu comorbidităţi. Nici nu mai umple spitalele.

Cu Omicron, a nu te vaccina a devenit deja un pariu cu moartea. E evident că se răspîndeşte în aşa fel, încît pe termen mediu şi lung niciunul dintre nevaccinaţi nu va scăpa de infectare. Dacă va scăpa cu o simplă răceală şi apoi imunizare, norocul lui. Aici, depinde de fiecare şi de tăria organismului său. E o alegere într-adevăr personală. Ori să te amesteci în ceva ce nu mai exprimă un risc colectiv printr-o rată mare de deces, nu înseamnă decît să dai cu bîta în baltă.

E ceea ce a făcut, cum se ştie, preşedintele Franţei. Dar, mai nou, i s-a alăturat şi Karl Lauterbach, ministrul federal al Sănătăţii din Germania, care a insistat să sublinieze că vaccinarea este singura cale de ieşire din pandemie, deoarece ”varianta Omicron continuă să se răspândească”. Păi bine, se răsîndesc toate, de cînd lumea. Şi mai bune, şi mai rele. Prostia are, de pildă, cea mai largă arie de răspîndire. Există undeva o soluţie, a căutat-o cineva şi a impus-o apoi drept obligatorie? Nici vorbă.

Lauterbach a spus spus că este ”naiv” să credem că varianta Omicron va fi sfârşitul pandemiei şi că obţinerea imunităţii prin infecţie este o ”vaccinare murdară, pe uşa din spate”, şi nu soluţia”. ”A conta pe toţi să se infecteze mai devreme sau mai târziu şi să devină imuni… ar cauza mari probleme”, a mai adăugat Lauterbach. În prima afirmaţie, greşeşte fundamental şi chiar şi un epidemiolog de internet şi televizor, ca mine, ştie că cea mai bună şi sănătoasă imunitate e cea obţinută pe cale naturală şi nu cea dobîndită, prin agenţi externi. Dar, cum nu se poate îmbolnăvi toată lumea, în acelaşi timp şi fără pericolul de a distruge sistemele medicale şi economiiile, fără pericolul a milioane de morţi, dobîndirea acestei imunităţi ”de turmă” (nu-i prea frumos spus, dar nu ”vacciniştii” au inventat termenul!) e o problemă de timp. La scară planetară, un timp la fel de lung, poate cît durata pandemiei. Şi tocmai de aceea, pentru a scurta acest timp, avem la îndemînă vaccinul.

Dar în partea a doua a afirmaţiei sale, cînd ministrul federal german al sănătăţii Lauterbach spune că ”a conta” pe o imunizare prin trecere prin boală e ”o mare problemă”, recunoaşte parcă un adevăr, fără să vrea. Că e o problemă, într-adevăr, sfîrşitul pandemiei, pe care eu sper din tot sufletul ca Omicron să-l anunţe, e drept: dar e problema celor de la Pfizer, Moderna, Astra Zeneca. Şi a altora, de la producătorii de măşti şi pînă la cei de oxigen. O întreagă industrie farma, inclusiv cea a ”serviciilor” conexe (care includ şi ”serviciile poliţieneşti” şi ”industria de supraveghere”) ar avea, într-adevăr, mari probleme.

Visul tututor acestora de mai sus a fost exprimat de ministrul sănătăţii german, care susţine că vaccinarea obligatorie este în continuare o prioritate. Spune el, e ”importantă pentru viitoarele variante care se pot dezvolta în continuare”, susţinînd că infecţia cu Omicron nu ne face ”neapărat imuni la următoarea variantă virală”, deci "încă avem nevoie de vaccinare obligatorie”. Mergînd mai departe cu scrutarea viitorului, Lauterbach împinge morala poveştii cu ”drobul de sare” pînă la asumarea ei ca politică de sănătate: "imaginaţi-vă pentru o secundă că varianta Omicron este semnificativ mai mortală. În cazul acesta, am fi în pericol existenţial acum. Nimeni nu poate garanta că nu se va dezvolta în curând o variantă mult mai periculoasă”. Dar nimeni, nici că da!

Această poveste a lui Creangă cu ”drobul de sare” în variantă franco-germană, ne arată totuşi nouă, care o cunoaştem în varianta clasică, cum că n-ai ce învăţăminte să poţi trage, dintr-un dezastru care nu s-a petrecut. Titlul original al poveştii e ”Prostia omenească”. În cazul lui Macron şi Lauterbach, nu poate fi vorba de aşa ceva. Dar de interes, da. Chiar de interes politic – cei vaccinaţi pot să-i urască şi ei foarte bine pe cei nevaccinaţi, care ”împiedică sfîrşitul pandemiei” şi constituie un ”bazin de vot”. Dar, mai presus de toate, cred că e vorba de ”industriile” şi politicile ”vacciniste” de care am vorbit. Dacă ele înving, mai e un pic şi vaccinarea va deveni ”corectă politic”, prin directivă UE.”

Marius Oprea, 09.01.2022, Mediafax.ro

„Cazul” Djkokovic

„Cazul” Djkokovic nu a fost nicio clipă despre sănătate sau despre pandemie. A fost 100% despre politică și putere.

Pe de o parte, Guvernul Australiei a vrut să dovedească poporului că este intransigent și nimeni nu poate scăpa de vaccinare. În primăvară au alegeri, deci speră și politicienii de acolo să mai câștige niște puncte electorale. Nu contează câți străini trebuie să mai întoarcă de la graniță….

„Regula” birocrației australiene spune că nu intră în țară nicio persoană nevaccinată. Așa înțeleg „autoritățile” de acolo să lupte cu pandemia. Nu îi interesează starea medicală a străinilor, guvernanții australieni sunt interesați strict de starea lor vaccinală. Trebuie să fii musai vaccinat. E tot ce contează! Un om sănătos (testat negativ) nu este acceptat în țară, fiind considerat o amenințare la adresa populației, iar guvernanții au dovedit în acest caz că știu să se „lupte” cu cei care nu se supun regulilor lor (chiar și tâmpite).

Mulți se întreabă care este interesul statului australian: să aibă populație sănătoasă sau doar vaccinată? Cazul Djkokovic dovedește că politicienii de acolo sunt interesați strict de vaccinuri sau, cu alte cuvinte, de bani, putere (cum să o păstreze) și de voturi.

Pe de altă parte, Djkokovic a vrut să dovedească că este „campion” nu doar pe terenul de tenis, dar și pe câmpul de luptă pentru libertate, împotriva vaccinării forțate. Din poziția de number one în clasamentul ATP și-a încordat mușchii la „autoritățile” australiene (puteau fi de oriunde din lume). Și-a asumat să fie primit și tratat ca un infractor periculos, reținut, interogat și pus în carantină. El deja a ajuns erau chiar înainte de verdictul dat de judecătorul australian. Nici nu mai contează dacă își apără sau nu titlul la tenis, pentru foarte mulți el este deja învingătorul moral, eroul pe care mulți îl văd luptându-se cu guvernanții corupți, mincinoși și abuzivi! Să nu se amăgească însă degeaba.

Să nu ne amăgim însă: ”cazul” Djokovic e doar o picătură care nu va schimba cu nimic noul mers al lumii! Peste câteva săptămâni va apărea un nou „caz” și vom uita povestea.

PS.

„Preocupați (și pe bună dreptate) de demersurile lui Djokovic în justiție, am uitat că avem și noi, în România, milioane de astfel de Djokovic. Curțile de Apel din Bacău, Cluj-Napoca, București și Suceava au anulat, prin hotărâri judecătorești, TOATE Hotărârile de Guvern de instituire sau prelungire a stării de alertă, din primăvara lui 2020 încoace. Cea mai recentă hotărâre, din 31 decembrie 2021, cea a Curții de Apel Bacău, anulează nu mai puțin de 22 (douăzeci și două) de astfel de HG-uri! E suficient să citiți motivațiile Curților de Apel pentru a înțelege dimensiunea abuzurilor și ilegalităților autorităților în procedura instituirii și prelungirii stării de alertă.

În ciuda faptului că solicitările anulării integrale a HG privind instituirea sau prelungirea stării de alertă ar fi trebuit să fie judecate de urgență, în interiorul perioadei de 30 de zile de aplicabilitate a acestora, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a programat până acum niciunul din recursurile formulate de Guvern !!! Mai mult, unele recursuri sunt programate abia în … 2023!

Întrebat fiind ce părere are despre faptul că toate propunerile Comitetului pentru Situații de Urgență, aprobate prin HG, au fost anulate de instanțe, Raed Arafat a explicat că:
a) măsurile sanitare respective erau de bun simț, de unde rezultă că Justiția română, anulându-le, e cam nesimțită;
b) măsurile luate în România au fost ponderate, nu au fost instituite lock-down-uri de luni de zile (numai de două luni, spunem noi, izolare care a costat aiurea România cam 10 miliarde de euro);
c) să așteptăm rezultatul recursurilor de la ICCJ, cu alte cuvinte prinde orbul, scoate-i ochii.

Ceea ce se întâmplă în România de doi ani încoace este halucinant. Cetățeanul român nu are niciun mijloc legal de a se apăra în fața abuzurilor. Viața lui este la discreția statului, iar Constituția devine o ficțiune. Guvernul este discreționar, ignorând rolul constituțional al Parlamentului, iar ICCJ se comportă ca o anexă a Guvernului.

E foarte posibil ca atunci când, totuși, recursurile se vor judeca, ICCJ să invoce lipsa de interes, adică oricum HG-urile respective și-au încheiat aplicabilitatea, ce vă mai frământați atâta? Dar dacă, totuși, recursurile vor da dreptate Curților de Apel, ceea ce ar fi firesc, căci e greu de imaginat ca atâția judecători de Curte de Apel să greșească la unison, atunci cineva o să plătească pentru atâtea vieți furate și oportunități ratate” (Varujan Vosganian).

Later edit. Până la urmă, ne-vaccinatul Djokovic a fost expulzat din Australia. Recapitulând faptele:

1. Un străin nevaccinat a pus în grav pericol o țară cu 91% dublu-vaccinați.
2. Străinul nevaccinat, deși fără Covid (fiind tocmai trecut prin boală), a fost considerat o mare amenințare pentru populația vaccinată.
3. Australienii pot răsufla ușurați acum după ce străinul nevaccinat și neinfectat a părăsit țara. Pericolul a trecut!
4. Tenisul poate merge mai departe, odată eliminat pericolul reprezentat de nevaccinatul neinfectat. Australienii dublu-vaccinați, poate chiar infectați, pot urmări în deplină siguranță, într-un bar, la o bere, partidele dintre jucătorii dublu-vaccinați și, de ce nu, chiar infectați.

5. Legea a fost respectată, chiar dacă e o lege strâmbă.